EMIL RACOVITA, o biografie fabuloasă: savantul care a murit în sărăcie

Emil Racoviţă a participat la explorarea Antarcticii, a fondat ştiinţa numită biospeologie şi a creat primul Institut de Speologie din lume. A murit, după cel de-al doilea război mondial, la Cluj, în frig şi sărăcie.

EMIL RACOVIŢĂ, 145 de ani de la naştere celebraţi de Google

Una dintre cele mai interesante figuri din istoria ştiinţei româneşti este cea a prinţului Emil Racoviţă. Descendent al unei familii princiare care a dat o serie de domnitori Moldovei, prinţul Emil Racoviţă a devenit unul dintre cei mai respectaţi savanţi din lume. El a participat, în calitate de naturalist, la una dintre cele mai rodnice expediţii ştiinţifice în Antarctica şi a fondat ştiinţa numită biospeologie. După decenii petrecute în Franţa, el s-a întors în România şi a fondat la Cluj, în anul 1920, primul Institut de Speologie din lume. În perioada interbelică, Emil Racoviţă a fost senator al României, preşedinte al Academiei Române şi rector al Universităţii din Cluj. Marele savant a plecat la Timişoara în anul 1940, după ce Transilvania de Nord a fost ocupată de Ungaria horthystă. Emil Racoviţă a revenit apoi la Cluj, unde a murit, la 79 de ani, în sărăcie şi frig.

Emil Racoviţă: O biografie fabuloasă

Prinţul s-a născut în Iaşi, în anul 1868, adică la nouă ani după Unirea Principatelor Române. Emil Racoviţă şi-a petrecut copilăria la moşia străbunilor săi, din Şurăneşti, judeţul Vaslui. Este vorba de aceeaşi moşie pe care el o va împărţi, mai târziu, ţăranilor, înainte de reforma agrară care i-a expropriat pe marii latifundiari din România. Emil Racoviţă a fost dat la şcoală la Iaşi, unde l-a avut ca învăţător pe Ion Creangă, iar apoi, ca profesor, pe Grigore Cobălcescu. Micul prinţ l-a îndrăgit atât de tare pe profesorul său încât, la două decenii după terminarea şcolii din Iaşi, Emil Racoviţă avea să boteze una dintre insulele descoperite în Ţara de Foc cu numele de Insula Cobălcescu. Prinţul a fost trimis, în tradiţia familiei, pentru a studia Dreptul la Paris, la Universitatea Sorbona. În paralel, Emil Racoviţă a audiat şi cursurile Şcolii de Antropologie. După ce şi-a luat licenţa în Drept, Emil Racoviţă s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Sorbona, apoi, după finalizarea studiilor, prinţul român a început să lucreze în domeniul oceanografiei, în laboratoarele Arago din Banyuls sur Mer. Pentru a studia mai bine viaţa subacvatică, Emil Racoviţă s-a specializat şi a devenit scafandru.

Emil Racoviţă a decis însă să părăsească viaţa confortabilă din laboratorul francez pentru a se alătura expediţiei ştiinţifice belgiene în Antarctica, în anul 1897, în calitate de naturalist. Expediţia „Belgica” era condusă de Adrien de Gerlache. Emil Racoviţă a strâns un mare număr de obiecte care i-au servit drept material în cercetările ştiinţifice. Rezultatele ştiinţifice ale cercetărilor realizate de Emil Racoviţă au fost publicate în 60 de volume. Cantitatea de informaţie obţinută de savantul român era mai mare decât cea adunată în toate expediţiile precedente la un loc. Întoarcerea lui Emil Racoviţă a fost una triumfală în Franţa. În anul 1900, savantul român a devenit director-adjunct al Laboratorului Oceanografic Arago. Însă, treptat, Emil Racoviţă avea să renunţe la studiul oceanografiei şi să se dedice noii ştiinţe, biospeologia, pe care a fondat-o oficial în anul 1907, după ce studiase mai multe peşteri inundate.

Emil Racoviţă (15 noiembrie 1868, Iaşi – 17 noiembrie 1947) a fost un savant, explorator, speolog şi biolog român, considerat fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran – peşteri şi pânze freatice de apă). A fost ales academician şi preşedinte al Academiei Române.La vârsta de numai 25 de ani este ales membru al Societăţii zoologice din Franţa.

Este recomandat (1897) să participe ca naturalist al Expediţiei antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache. Această expediţie, care porneşte din Anvers la 10 august 1897, avea un caracter internaţional, pe lângă belgieni, la ea participând şi norvegianul Roald Amundsen ca ofiţer secund, medicul american Frederick Cook, meterologul polonez Antoine Dobrowolski şi geologul Henryk Arctowski.

Cu prilejul escalelor făcute în Chile şi pe ţărmurile strâmtorii Magellan, efectuează cercetări complexe şi asupra florei şi faunei. În apropierea Ţării Palmer din Antarctica, expediţionarii descoperă o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” şi câteva insule (una numită de Racoviţă insula Cobălcescu). Expediţia mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii şi insula Wiencke şi Ţara lui Danco, după numele celor doi membrii ai expediţiei care au pierit în această călătorie.

În perioada când „Belgica” a fost prizoniera gheţurilor (martie 1898 – februarie 1899) naturalistul expediţiei, împreună cu ceilalţi oameni de ştiinţă, au înteprins numeroase observaţii şi cercetări ştiinţifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60 volume publicate, reprezentând o contribuţie ştiinţifică mai mare decât a tuturor expediţiilor antarctice anterioare luate la un loc.

Savantul român a înteprins un studiu aprofundat asupra vieţii balenelor, pinguinilor şi altor păsări antarctice, care i-a adus o reputaţie bine meritată.

Cueva del Drach era deja o vedeta turistica a insulei spaniole Mallorca atunci cand Emil Racovita a venit s-o viziteze. Dar cum un adevarat cercetator nu e niciodata in vacanta, in timp ce plutea cu lotca pe Lacul Martel, Racovita, in loc sa admire mirificele bolti, iscodea adancul apei.

Deodata a zarit un crustaceu, un fel de garid alb, depigmentat si orb. Pentru crustaceu, aceasta intalnire s-a sfarsit prost, intr-una din sticlutele cu formol ale maestrului. Dar pentru lumea stiintifica ea a fost bogata in consecinte. Ajuns acasa, la Laboratorul Arago, de la Banyuls-sur-Mer, pe malul Mediteranei, unde era subdirector,Racovita si-a dat seama ca micul crustaceu era o specie noua (pe care a botezat-o Typhlocirolana moraguesi). Dar mai ales Racovita a observat ca strania vietuitoare prezenta caractere primitive, ancestrale, care o faceau sa fie net diferita de rudele sale care traiesc la lumina soarelui.

Înapoi în ţară

Deşi, în Franţa, savantul român Emil Racoviţă ajunsese să fie unul dintre cei mai apreciaţi oameni de ştiinţă, el a decis să se întoarcă, împreună cu familia sa, în ţară, după Marea Unire a Transilvaniei cu România, din anul 1918. Fostul său discipol, profesorul Iosif Viehmann, spune că Emil Racoviţă a fost chemat insistent să ocupe un post de profesor la nou-înfiinţata Universitate a Daciei Superioare din Cluj, fondată de autorităţile române după ce corpul academic al fostei Universităţi austro-ungare Franz Josef a refuzat să lucreze pentru statul român. Printre cei care l-au chemat pe Emil Racoviţă să lucreze la Universitatea din Cluj se numără Onisifor Ghibu şi Sextil Puşcariu. „Emil Racoviţă s-a hotărât cu greu să se întoarcă în ţară. Vă daţi seama, în Franţa era stabilit de o perioadă atât de lungă. Însă, atunci când a acceptat să discute mai serios despre întoarcerea în ţară, el a pus o condiţie: să poată să îşi continue activitatea ştiinţifică la un nivel înalt”, a spus Iosif Viehmann, fostul asistent al lui Emil Racoviţă. Savantul român nu a venit singur la Cluj, ci a adus o adevărată echipă de savanţi. Din aceasta făceau parte francezii Jules Guiart şi Rene Janel, dar şi elveţianul Alfred Chapuis. De altfel, ultimul era unul dintre cei mai buni prieteni ai savantului român. Alfred Chapuis a devenit şi consul al Elveţiei la Cluj. Cu ajutorul acestor savanţi, Emil Racoviţă a fondat primul institut de speologie din lume, în anul 1920. Alfred Chapuis a devenit director adjunct al institutului. Echipa de savanţi condusă de Emil Racoviţă s-a ocupat, pe lângă pregătirea tinerilor studenţi de la Universitatea din Cluj, de program intens de explorare şi de cercetare a peşterilor din Munţii Apuseni. Acolo, ei au descifrat cele mai importante dintre tainele unei lumi subterane despre care savanţii nu ştiau aproape nimic.