EXCLUSIV. Interviu cu campionii mondiali ai României la Robotică! “La noi statul nu există! Am fost interziși în Europa, nu am greșit cu nimic, doar am câștigat!” Cum sunt sabotate mințile geniale ale României, ce cred despre educație și cum a ajuns Autovortex de la munca în garaj la o performanță istorică

• Autovortex a apărut în urmă cu zece ani, dintr-o întâmplare fericită. La început lucrau în garaj, destul de stângaci, cu echipamente improvizate. Au reușit să realizeze primul robot în doar o săptămână, cu care s-au și calificat la Campionatul Mondial de Robotică din America. Hotărâți că vor să se perfecționeze în această direcție, au muncit enorm, au urmat nopți nedormite, experimente eșuate, uși închise, dar au ajuns și la rezultatele mult dorite. Au devenit atât de buni că au fost interziși la competiții din Europa. „Nu mai avem voie să concurăm absolut nicăieri că nu se mai înscriu oameni noi fiindcă îi bat românii de la Autovortex”.
• Campionii de la Autovortex au propriul lor sistem de învățământ. Fără a avea un program fix, cu un stil de lucru destul de libertin, experimentează constant, învață unul de la altul pe baza mentoratului, socializează, merg pe un stil de învățare pornit din joacă și reușesc să obțină rezultate remarcabile. „Mai mult accent pe practică”, susține coordonatorul.
• Consideră că robotica ar putea fi o rampă de lansare și ca brand de țară și pentru tineret și plănuiesc să-și deschidă o firmă în acest domeniu. Acesta e și motivul pentru care nu ar accepta să lucreze pentru Uipath și Daniel Dineș, fiind convinși că pot face lucrurile din propria viziune și mult mai bine.
• S-au întors de la Chicago și a urmat un val de mesaje de felicitare din partea autorităților române. Toți i-au lăudat pentru succesul lor, dar nimeni nu a pus umărul pentru susținerea acestei performanțe. Părinții tinerilor cu minți sclipitoare sunt cei care fac eforturi supraomenești pentru a-i finanța în deplasări, pentru a-i ajuta cu bani pentru echipamente și toate cele necesare. În tot acest timp, statul caută scuze să nu se implice. „E pandemie, nu avem bani, robotica e atipică, dar măcar să simțim că există o deschidere”.

Am stat de vorbă cu Ionuț Panea, coordonatorul echipei României de Robotică Autovortex, și am aflat cum au reușit o asemenea performanță și ce se ascunde, de fapt, în spatele succesului campionilor mondiali.

Cine e Ionuț Panea și cum a început povestea Autovortex

Pe lângă proiectul său de suflet care i-a adus o reușită incredibilă, Ionuț Panea mai are o activitate. Este profesor de finanțe la Academia de Studii Economice din Bucuresti. A ajuns să pună bazele Autovortex în urmă cu zece ani, dintr-o pură întâmplare, dar care a schimbat radical parcursul a mii de tineri până în prezent.

Alte articole

AutoVortex, echipa de Robotică a României, locul 1 la Campionatul Internaţional de Robotică din Jamaica

AutoVortex, o nouă victorie! Echipa de Robotică a României a obținut medalia de aur la Campionatul Internațional de Robotică din Libia

„Nu pot să zic că am avut această pasiune de mic. Nu îmi doream neapărat să construiesc roboți. Așa a fost să fie. Acum aproape zece ani de zile am primit o ofertă destul de interesantă de la directorul liceului din Voluntari, unde locuiesc eu. Mi-a zis, uite, școala noastră a fost înscrisă la un concurs internațional de robotică. Ne-au adus o cutie, niște piese, dar nu prea putem să mergem mai departe. Și m-a întrebat dacă aș vrea să mă ocup de copii. I-am explicat că eu nu prea știam să programez, nu știam să construiesc, eram un simplu economist, să zic că poate mai aveam aptitudini tehnice, dar atât. Și mi-a zis: Hai, Ionuț, că mi-ai pus tu un Windows, hai să încercăm.

Și m-am dus, i-am cunoscut pe copii, ne-am împrietenit foarte repede și în mai puțin de o săptămână am reușit să avem un robot funcțional, cu care am câștigat locul I și cu care ne-am calificat la Campionatul Mondial din America. A fost o experiență inedită și atunci. Nu am terminat ultimii, dar nici primii, undeva la mijloc. Dar am fost uimiți de căldura cu care am fost primiți, echipele erau comunicative. Noi credeam că la un concurs fiecare e pentru el, nu te ajuți, nu zâmbești, dar am văzut că există și o latură mai umană”, a povestit Ionuț Panea pentru româniatv.net.

„Am continuat acasă, lucram în garaj”

„Apoi am rămas cu copiii și cu piesele și am continuat la mine acasă, lucram în garaj. Era micul nostru loc intim unde construiam roboți, ne distram râdeam și cam așa am învățat noi să socializăm. Eu nu mai lucrasem cu copii la un proiect de genul și nici nu aveam un model, adică să citesc o carte în care să mi se explice mură în gură toți pașii. A trebuit să experimentăm noi. Lucrurile au evoluat, acum cinci ani de zile am reușit să aducem concursul în România, în acel an am mentorat 54 de echipe în toată țară. Am făcut o caravană, noi ne plimbam cu robotul nostru de atunci să-l arătăm copiilor, să le arătăm la ce concurs ar putea și ei să participe, să construiască ceva de la zero, să nu le zică nimeni cum se face, dar să facă ceva diferit. Momentan sunt peste 200 de echipe în România. Nu vă imaginați că toate sunt super calitative, e mai mult cantitate, dar fiecare hotărăște cât de mult trage. Noi ne-am axat pe performanță, avem un sistem spartan, aducem copii, încercăm să-i învățăm toate tainele roboticii, de la asamblat, la programat, cum să se descurce în echipă, cum să-și gestioneze emoțiile, efectiv toate trăirile care sunt într-o echipă. Aici, în hub, avem lumea noastră, cu sistemele noastre, glumele noastre. Stilul nostru dă rezultate. Noi ne dorim foarte mult să câștigăm, știm că investim atât timp, resurse și emoții, e normal să vrem să luăm locul I. Și noi asta ne-am setat ca obiectiv, suntem campioni și vrem să rămânem campioni”.

• Cum a fost experienta de anul acesta de la Campionatul de Robotică? Cum v-ați înțeles cu ceilalți concurenți?

-A fost o experiență inedită fiindcă noi de obicei când mergem la un concurs într-o țară străină suntem noi cu noi. Trebuie să te descurci singur. Aici a fost puțin mai diferit fiindcă noi am intrat în legătură cu comunitatea de români din Chicago. Am aflat că e o comunitate foarte mare și ni s-au părut oameni cu suflet bun, vorbeau cu noi, ne aduceau mâncare, au stat cu noi la concurs. Parcă nu ne simțeam așa singuri.

-Concursul în sine a fost foarte, foarte greu, ne-am cam supt de energie. Noi, deși am fost destul de mulți oameni, am avut trei roboți, greul cam tot pe oamenii de bază a picat, mai ales pe robotul principal. A fost intens. Pe de o parte noi trebuia să testăm roboții pe situația actuală, adică pe terenul american, fiindcă erau diferențe între ce făceam noi acasă și ce era acolo. După care, stresul, oboseala, diferența de fus orar, emoțiile trăite, a trebuit să facem un mix interesant între competiție și socializarea echipei.

• Cum a reuşit România să ajungă la o astfel de performanţă? Cât timp se ascunde în spatele creării roboților?

-Sezonul acesta e al zecelea an când participăm. A fost foarte multă muncă în spate. Noi nefiind ingineri de profesie, eu fiind doar un economist și copiii chiar dacă sunt de la licee de informatică sau colegii tehnice, ei nu fac stilul de programare sau meștereala care ne trebuie nouă la roboți. Noi luăm copiii de la zero, îi învățăm efectiv să țină o șurubelniță în mână, le arătăm cum știm noi că s-ar construi  runobot. Lucrăm foarte mult empiric. Adică poate de multe ori reinventăm roata fiindcă nu știm cum ar trebui făcut. Dar așa înveți, e haios, mai râzi, mai ai amintirea că ai făcut o greșeală, că ai stricat ceva. În astfel de momente procesul de educație vine în paralel sau extra.

-Noi nu putem să ne numim organizație sau entitate educativă. Indirect copilul primește educație și tehnică și în programare și socială, dar totul e luat ca o joacă. Așa, copilul vine cu drag, învață de la alți copii, noi nu prea interacționăm cu alții adulți aici. Eu sunt cam singurul mai mare. Noi nu am avut niciodată ușa închisă, sistemul acesta funcționează pe baza mentoratului. Te duci în comunitate, ceri resurse, fonduri. Poate unii nu îți pot da bani, dar îți trimit un angajat care îți arată cum se face curent. Copiii care termină liceul pot rămâne parte din echipă în continuare, pot să-i mentoreze pe ceilalți, să-i ajute, să le explice anumite lucruri fiindcă un copil înțelege altfel dacă i se explică pe limba lui.

Campionii lumii la Robotică au îndurat multe nedreptăți. „Nu am greșit cu nimic, doar am câștigat”

-Au fost multe foarte abuzuri care ni s-au făcut. Într-un an am fost în Canada, de exemplu, am câștigat locul I. Culmea, ne-am aliat cu canadienii împotriva americanilor și după nu ne-au mai primit acolo. Inclusiv au blocat IP-urile de România să mai intre pe site-ul concursului. Și nu ne explicam de ce. Nu am greșit cu nimic, doar am câștigat. Am stricat o tradiție fiindcă ei știau că americanii câștigă întotdeauna. Am câștigat noi și candienii. Dacă nici așa nu e bine…

-În Israel, la fel, ne-am dus la concurs în primul an în care s-a ținut, am câștigat locul I. Fiecare echipă primește o măsuță, un stand. Cu cine te împrietenești? Cu vecinul din stânga și din dreapta. În stânga era o echipă din Nigeria și în partea cealaltă era o echipă din Israel. Noi nu știam că era dintr-o zonă proaspăt colonizată, din fosta Palestina. Și noi când am jucat finala ne-am aliat cu cei din Israel, pe ideea că vorbeam, mâncam împreună, râdeam împreună, așa am zis hai să jucăm împreună. Am câștigat și organizatorii au decis că noi ne-am fi aliat cu Palestina împotriva Israelului. Și așa am primit trei ani interdicție.

–În Europa nu mai avem voie să concurăm absolut nicăieri. Ne-au zis în față că le timorăm copiii și că din cauza noastră programele lor nu pot să crească. Că nu se mai înscriu oameni noi fiindcă îi bat românii de la Autovortex. Având stilul nostru dominant, îi terminăm psihic și că ei nu sunt învățăți să reziste la stres, la emoții și la ritmul nostru alert. Asta e stilul nostru, l-am perfecționat, fiindcă ne-am dat seama că dacă te sacrifici, stai și muncești, uneori chiar și noaptea, ai rezultate.

-Dacă ne-am fi dus pe banii Primăriei sau pe banii statului, poate n-aveai nicio tragere că nu te trăgea nimeni la răspundere ce rezultate ai avut. Pe când așa fiecare copil știe cum se sacrifică familia, cât de greu e să-ți găsești un sponsor. Și e păcat să te duci undeva unde să nu ai un rezultat bun. Asta am încercat să le inspir și copiilor, dorința de a câștiga, dar nu absurdă. Ci pe ideea că dacă tu muncești, te-ai sacrificat și se vede clar că ești cel mai bun, poți face un efort în plus ca să ți se și confirme acest lucru. Noi stăm până târziu la hub, uneori 2-3 noaptea. Majoritatea copiilor revin cu drag, mențin ritmul. Și eu stau cu ei noapte de noapte, îi duc acasă. Sunt unele sacrificii, sigur, nu m-a obligat nimeni să le fac, dar îmi place.

• Echipa de Robotică a României include elevi din mai multe zone ale țării. Cum ai reușit să-i coordonezi astfel încât să formeze un colectiv închegat care luptă pentru același scop?

-Noi primim copii în perioada septembrie – octombrie, care coincide cu începutul sezonului se robotică din America. Noi avem un obiectiv clar, să terminăm robotul, să participăm cu el la concurs și să câștigăm. În septembrie anunțăm recrutările, copiii susțin un test, nu e foarte complicat, îi întrebăm din manualul jocului să vedem dacă sunt serioși și dacă au habar în ce se bagă. Apoi ei hotărăsc dacă rămân sau nu. În fiecare sezon nu neapărat le impunem o taxă, e ca un fel de cotizație ca să putem cumpăra piesele și cele necesare. Unii copii își mai găsesc sponsorii la un moment dat. Sunt mulți copii din București, din Ilfov, din Găești, din Dâmbovița, o fată din Călărași, din Giurgiu, ei stau în localități diferite. Cam așa ne-am închegat ca echipă, ca stil de lucru.

-În fiecare an am încercat să perfecționăm tehnica asta, să o ținem la un nivel acceptabil, uman, prietenesc, dar să ne încordăm atunci când trebuie să facem robotul. Le-am explicat, nu poți după atâtea rezultate bune să ai un an prost doar pentru că nu ai avut chef sau ceva de genul. Trebuie să se gândească fiecare că e o adevărată moștenire din urmă, oamenii au anumite așteptări, mai ales la concursuri. Nu poți să te prezinți cu ceva de proastă calitate, de aceea le inspir ideea că, chiar dacă nu poți să atingi perfecțiunea, poți să ai rezultate foarte bune.

Ascultați mai jos interviul audio cu Ionuț Panea, coordonatorul echipei Autovortex

• Auzim tot mai des că viitorul va presupune un val puternic de robotizare în toate domeniile, iar job-urile a milioane de oameni vor rămâne în aer. Cum vezi lucrurile din perspectiva asta?

-E cu dus și întors. Nu cred că viitorul va fi atât de sumbru. E adevărat că tuturor le place să fie relaxați, să nu mai facă munci repetitive, stilul și ritmul de viață s-a schimbat, nu mai ca e înainte. Oamenii au un ritm mai diferit. Asta le explic copiilor, ei trebuie să se orienteze din timp fiindcă ai cei trei ani de liceu rămași, depinde când vin în echipă, plus anii de facultate, cu master sau fără, iar până tu devii activ trec aproape 10 ani. Trebuie să-ți imaginezi cum va arăta lumea peste zece ani.

-Dacă ai o viziune semi-apocaliptică în care vezi că e plin de roboți… pe roboți trebuie să-i construiască cineva, trebuie să-i repare cineva și dacă o să fie doar chinezii, ce mai facem ca popor? Că în orice lucru, dacă nu ai o pârghie de decizie, ai sentimentul că nu mai contezi și e aiurea. Plus că noi, ca popor și material genetic, stăm bine și ar fi păcat să ratăm o oportunitate de genul acesta doar pentru că „nu e pentru România”. Valul vine și important e să înțelegi ce va urma, să încerci să-ți formezi o viziune. Ideal ar fi să fie o viziune națională, să simți că toată lumea trage într-o direcție, nu că unii te critică. Eu cred că e destul loc pentru toată lumea, dar cred că trebuie alocată pentru zona aceasta de cercetare.

„România nu prea se mai descurcă bine la nimic. Robotica ar fi o rampă de lansare și ca brand de țară și pentru tineret, să-i faci ori să rămână în țară, ori să-și deschidă ei o firmă, ori să se asocieze între ei. Sau măcar să păstreze atmosfera aia din echipă, dar să o transpui la un nivel mai mare”

-Noi ne gândisem să facem o firmă prin care să creăm roboți umanoizi, roboți pentru diverse servicii ca să aplicăm fix tot ce am învățat în perioada concursurilor, care teoretic sunt niște jocuri. Nu vă imaginați că străinii sunt prea sclipitori. Și ei muncesc foarte mult, ca noi, cum prind talente, le atrag, le exploatează, le motivează și noi le cumpărăm după produsele. Parcă la noi s-a și activat latura asta patriotică. Mergând la concursuri, nimeni nu se aștepta ca România să le-o dea bine și uite că am reușit. Dacă am reușit la nivelul acesta cu copiii și vedem clar nivelul, e păcat să ratăm încă o generație și încă o șansă.

• Care crezi că e domeniul pe care robotica, automatizările, inteligența artificială îl vor revoluționa?

-Noi nu ne prea pricepem, nefiind ingineri. Au timp copiii să descopere dacă merg la o facultate de profil. Poate și jocul a fost în așa fel gândit, astfel încât tu să nu-ți bagi foarte mult nasul în electronică. De exemplu, dacă se strică ceva, noi n-aveam voie să reparăm, ci să schimbăm. Noi ne-am limitat la ce știm noi să facem bine.

Ce spune Ionuț Panea despre cum ar trebui să arate sistemul de învățământ românesc în 2021. „E o rețetă a succesului pe care noi am rafinat-o în timp. Poate asta ar fi soluția. Mai mult accent pe partea practică”

-Nu vreau să fiu rău, dar noi avem un sistem de învățământ Autovortex, e dubios, e atipic, nu vreau să-mi acord merite că am reinventat roata sau ceva, dar noi nu funcționăm după sistemul românesc. Noi nu avem legătură cu profesorii de liceu. E o diferență de viziune și apartenență. În al doilea rând, stilul în care noi lucrăm și ne desfășurăm activitatea e atipic pentru ce s-ar aștepta de la școală. Adică noi nu avem un program fix, stilul de lucru e libertin. Unii întrebau: de ce aveți o canapea într-un loc unde se construiesc roboți? Fiindcă oamenii aceia trebuie și ei să stea. De ce aveți o măsuță de air hockey? Fiindcă copiii au nevoie, la un moment dat, să se relaxeze. Nu poți să-l trimiți acasă dacă el încă vrea să lucreze. Te mai joci puțin, apoi revii.

-Abordarea asta, pe care clar nu o să o vezi într-o școală sau într-o instituție de învățământ, poate asta a făcut diferența și a deschis noi porți în mințile copiilor ca să își întreacă nivelul lor de așteptare. Stilul nostru de a lucra, de a construi roboți, de a forma echipa, de a o închega, de a te prezenta la concurs, pare dominant, pare puțin diferit. E ca o rețetă a succesului pe care noi am rafinat-o în timp. Logic, copiii vin din sistemul de învățământ. Și eu la fel, am învățat în România toată viața, doar că și eu am păstrat ce a fost bun de acolo și am încercat să schimb unele lucruri care poate și mie mi s-au părut nedrepte când eram copil. Am încercat să creăm o atmosferă cât de cât echitabilă, în care fiecare copil să-și găsească locul, să se simtă motivat de anumite lucruri, dar per total să fie o atmosferă mai de joacă, mai prietenească, mai relaxată. Nu ca să sfidăm sistemul de învățământ, noi doar ne vedem de treaba noastră în acest fel. Poate nu e perfect nici acest stil al nostru, dar funcționează. Poate asta ar fi soluția. Să fie o detașare mai multă, mai mult accent pe partea practică.

Dimitrie Cudrici (18 ani): Școala nu a avut implicare deloc, nu a dorit să aibă

Unul dintre campionii României la robotică, Dimitrie Cudrici (18 ani), elev la “Tudor Vianu”, a dezvăluit cum a acumulat toate cunoștințele ce i-au asigurat performanța de la Chicago. „De când am venit eu în echipă, școala nu a avut implicare deloc, nu a dorit să aibă. Cunoștințele le-am luat de la colegii mai mari, de la persoane care au devenit mentori la un moment dat. Mă refer la persoane din cadrul Autovortex. Fix înainte să plece la facultate, mai stăteau, aveau răbdare să-mi explice. Acum eu sunt în postura în care le arăt altora și, sincer, mă simt bine că pot să fac asta”, a spus Dimitire, întrebat cât de mult susţine şcoala din România studiul în domeniul roboticii.

• Ți se pare o idee bună și de viitor introducerea noțiunilor de informatică sau chiar robotică mai devreme la școală, din clasele primare?

-Sincer să fiu, informatica făcută la școală nu prea are legătură cu ce facem noi aici. Consider că orice aplicativitate practică introdusă în școală ar fi benefică, dar nu văd să se întâmple asta. Necesită costuri, aparatură, mentenanță, e ceva ce majoritatea copiilor nu ar înțelege din prima. Și nici profesorii nu ar fi obișnuiți, nu ar avea o conduită potrivită, ar fi imposibil, a mai spus Dimitrie Cudrici.

• Ai precizat că întreaga echipă a făcut sacrificii mari pentru a obține această reușită. La ce te referi prin sacrificii?

-Cele mai mari sacrificii pe care le-am realizat mai mult după concurs a fost gradul foarte mare de implicare emoțional. Poate lumea are impresia că noi găsim roboții pe stradă, îi luăm de pe OLX sau pică din cer. Trebuie să muncești foarte mult, noi ne sacrificăm foarte multe ori. În acel timp poate citeai, mâncai, dormeai, te duceai la școală, socializai, însă copiii vin benevol aici, lucrează aici, nu îi ține nimeni cu forța, totul se întâmplă natural.

–Sponsorii nu sunt foarte mulți, fondurile sunt destul de limitate. Unii copii trebuie să-și plătească singuri deplasarea. În momentul în care ai atâtea impedimente, atâtea piedici, misiunea e mult mai grea. Dacă noi am fi fost ajutați de stat sau de școli sau ceva de genul, stăteai relaxat că știai că oricum ajungi acolo, tu doar trebuia să faci o treabă bună. În momentul în care vine concursul, urmează alte sacrificii. Nu dormi, te trezești devreme, stai prost cu mâncarea, te dai peste cap efectiv fiindcă trebuie să muncești ore în șir ca să nu ai sentimentul că dacă mai stăteam o oră plus poate câștigam.

-Apoi, când se termină o competiție, tragi linie și te gândești, nu neapărat dacă a meritat, dar te uiți puțin înapoi și vezi că toată lumea e fericită. E un sentiment plăcut, dar știi pe cine a căzut greul, știi cine s-a sacrificat. Și îți pui întrebări, dacă merită să continui, dacă merită același nivel de implicare. Noi suntem conștienți că o să se întâmple aceleași lucruri, nu o să se schimbe nimic peste noapte.

• În afară de felicitări şi promovare, de ce ați avea nevoie punctual de la Guvern sau de la autorităţi pentru a putea participa la o astfel de competiţie?

-Nu vreau să sune urât, dar pentru noi statul nu există. Adică există, îl simțim fiecare dintre noi, unii îl înjură, alții îl iubesc, dar noi, având situația pe care o avem, suntem ai tuturor și ai nimănui, nu prea ne mulăm pe niciun fel de proiect al statului. Adică robotica e un domeniu exotic, nu e nici materie de școală, nici activitate extra, e un hibrid în care folosești și matematică și fizică și tot. Într-adevăr, înveți să folosești foarte multe lucruri, rezultatele sunt pe măsură.

„Statul nu există. E ușor să-l iei pe ‘nu’ în brațe, e pandemie, nu avem bani, robotica e atipică, dar măcar să simțim că există o deschidere. La nivelul de performanță atins, parcă e puțin nedrept”

-Culmea, autoritățile statului ne contactau după concurs să ne premieze, să ne invite la aeroport. Chiar și MAE ne-a ajutat cu pașapoarte. Fiecare a ajutat cât a putut și cât i se permite momentan, în cadru legal. E ușor să-l iei pe NU în brațe, e pandemie, nu avem bani, robotica e atipică, dar măcar să simțim că există o deschidere. Ok, nu putem să vă ajutăm noi direct, dar hai că poate găsim o portiță măcar să fie bine și pentru voi. Și asta ne-ar ajuta foarte mult ca să fie o tragere mai mare din partea copiilor, să fie o motivație mai mare și din partea mea. Să știi că ai o siguranță pe viitor, că nu te mai chinui iar să iei totul de la zero. Ne uităm și în alte țări. În Rusia totul e din ajutor de stat. În America, de exemplu, comunitățile locale sunt omniprezente, ne uitam pe tricourile copiilor, scria pe ele inclusiv Ministerul de Apărare al Americii, toate multinaționalele lor mari. Și noi mai avem parteneri pe ici, pe colo, doar că la nivelul de performanță atins parcă e puțin nedrept.

• Ce dificultăți a întâmpinat echipa de robotică în ceea ce privește zona de cercetare? V-au lipsit anumite tehnologii sau resurse la care tinerii din SUA au acces?

-Aici e discutabil. Și noi când mergeam la Campionatul Mondial și ne uitam la roboții americani vedeam că wow, au carbon pe ei, piese tăiate din metal, pentru noi era ceva de neatins. Avem un mentor care ne mai face piese, așa mai old school, dar își fac treaba bine. Am învățat să ne descurcăm cu printarea 3D, adică noi creăm piesele de la zero pe calculator, le simulăm, vedem dacă ne potrivesc, apoi le printăm. Vedem că am greșit, înjurăm, aruncăm, începem din nou. Ne-am luat și un aparat de tăiat ca să lucrăm și cu alte tipuri de materiale.

-Dar, într-adevăr, ne-ar ajuta să avem acces la utilaje mai performante, dar și la experiză. Degeaba ai utilaj dacă nu știi să-l folosești. Noi mergem mereu pe ideea să experimentăm, să încercăm, să ne jucăm cu ele. Și de multe ori strici. Dacă nu strici, nu faci. De multe ori te gândești de două ori, oare are sens să-l tai sau mai bine improvizăm din altceva. Te doare sufletul că apoi iar trebuie să cumperi altul. Materialele nu sunt așa ieftine. De asta zic, ne-au lipsit anumite lucruri, am încercat să acoperim lipsurile astea, să avansăm tehnologic cât de cât, dar în limita și posibilitățile pe care le-am avut. Însă la nivel de hobby.

• Investitii în domeniul roboticii în România există, sunt suficiente?

-Nu. Poate nu suntem noi la curent cu ce se întâmplă și în mediul de cercetare. De obicei, vrei ceva bun și de calitate, cumperi. Nu stai să-l faci de la zero fiindcă durează. Noi, ca țară, neavând o tradiție în domeniul roboticii nu poți să zici că mergi să stai de vorbă cu bunicul care a făcut primul robot umanoid să-mi dea un sfat cum să-i fac mâna. De unde? Noi suntem acei bunici și poate pe noi or să ne întrebe oamenii peste ani și ani.

-Încă e muncă de pionierat, nu știi dacă faci bine sau rău, tu cam acum dai direcția. Și în momentul în care am făcut roboții umanoizi, nu există așa o deschidere din partea oamenilor. Pentru omul simplu e ceva wow, dar parcă nu vezi dorința aceea, hai să-l și băgăm în procesul tehnologic, să dăm o șansă unui lucru construit de la zero de români. Da, poate nu arată aspectuos din prima, dar hai măcar să-i dăm o șansă. Asta ar ajuta mult în domeniul cercetării, să ți se dea șanse să-ți perfecționezi un produs ca după să-l și duci pe piață ca produs românesc. E și mândria națională că e făcut de noi și îl și facem după viziunea noastră.

• Următorul mare proiect sau companie în domeniul roboticii ar putea porni din România sau din Europa de Est, bazându-se pe ideile și performanțele voastre?

-E greu de spus. După concursul asta te întrebi de ce să mai continui. Dacă merită chinul, dacă merită să te lupți iar cu morile de vânt. Fiindcă e exact același sentiment pe care l-am avut acum zece ani când am început cu roboții. Adică eram priviți ca niște ciudați. Inclusiv din partea familiei era ideea asta că îți pierzi timpul, că nu faci nimic cu viața ta. Dacă mă opream atunci și m-aș fi luat după gura lumii, nu am mai fi vorbit astăzi.

• V-ar plăcea să vă lansați un start – up?

-M-am gândit dacă merită sacrificați încă zece ani ca să pui pe picioare o afacere în domeniu, dar care clar că ar revoluționa lucrurile. E fix visul nostru, să fim independenți, să facem noi ce vrem, roboții să fie ai României, să avem o armată de roboți în România, să nu depinzi de unul și de altul. Simt că se poate, dar mă întreb dacă merită sau e momentul să o lăsăm mai ușor, să ne bucurăm de victorie, să ne relaxăm. Chiar ne-am gândit și la varianta să ne retragem. Singur nu poți. Când vezi că ți se pun piedici sau iar curg promisiuni parcă am devenit imuni, toate sunt de moment, după câteva săptămâni nu te mai bagă nimeni în seamă, lumea uită.

• Dar să lucrați pentru Uipath?

Nu. De ce să lucrez pentru Uipath când poți să faci Autovortex care poate face ușor ce fac ei?

„Am primit o propunere de la MAE să ne ocupăm de pavilionul României de la Dubai. Sună frumos, noi știm câtă muncă e. E important aspectul financiar, să știm și noi cine plătește”

-Am primit o propunere de la Ministerul de Externe să ne ocupăm de pavilionul României de la Dubai. O să fie o expoziție mondială, Dubai 2020. Trebuia să se țină anul trecut, dar se ține anul acesta. România are un paviolion întreg și ei au venit cu propunerea să animăm standul, să punem roboții de competiție, oamenii să vină. Au văzut potențialul nostru și ideea de a crea ceva. Să arate România ce are mai bun pentru că alte țări nu au ce să arate. Potențial e mare, deschidere ar fi. E cu dus și întors dacă acceptăm. În principiu da, dar după ultimele lucruri întâmplate nu știm. Sună frumos, dar noi știm câtă muncă e. E și foarte important aspectul financiar, să știm și noi cine plătește. E o conjunctură puțin ciudată, noi suntem realiști. Facem calculul din timp.

-Lumea are impresia că noi emanăm o opulență de nedescris. Nu știu cât chin a stat în spate, toate echipamentele, să le gestionezi, să le cumperi, să le îngrijești, să le înreții. Nu vreau să ne victimizăm și să povestim mult latura asta, dar supăra, e normal.

Ce planuri de viitor au tinerii din Autovortex. Dimitrie Cudridici: „Voi pleca în străinătate. Nu mă pot dezvolta cât trebuie aici, mi se pare că posibilitățile sunt prea limitate”

• Îți dorești o carieră în țară sau vrei să-ți continui studiile în străinătate?

Dimitrie Cudrici: Îmi doresc o carieră în străinătate. Mi se pare că nu mă pot dezvolta cât trebuie aici în țară, mi se pare că posibilitățile sunt prea limitate și nu văd un viitor. Voi pleca la facultate și de acolo îmi voi construi o viață, relații. Principalul target este să mă mut în America, dar nu exclud alte posibilități. Aș dori să mă orientez spre mai multe domenii, dar o parte esențială va rămâne pe robotică, vreau să mă dezvolt în continuare.

• Ce face în timpul liber un campion la Robotică? Mai ai parte de acel timp liber?

Dimitrie Cudrici: Surprinzător, dacă excludem cele trei ore de somn pe noapte, da, mai am timp liber. În general, îmi place să ies cu prietenii, să stăm afară la cafea, efectiv socializare, mă relaxează. Chiar ajută să fii înconjurat de oameni care țin la tine, să vezi că și ei muncesc pentru visurile lor, să vă susțineți unul pe altul.

Ce se întâmplă cu Autovortex după performanța istorică de la Chicago. „Ne gândim dacă are sens să continuăm”

-Fiind tot contextul actual, cu pandemia, e un mare semn de întrebare. Nu știm dacă sezonul următor vor fi competiții fizice sau nu. Pe noi astea ne atrăgeau. Dacă va apărea o competiție nouă, clar o să ne vedeți pe locul I. Era discuția la un moment dat să ne apucăm noi să organizăm competiții, dar e gustul mult mai frumos să fii participant. Nu poți fi obiectiv altfel, dacă și organizezi și joci, e aiurea, e imoral.

-Ne gândim dacă are sens să continuăm. Ne place ce facem, dar parcă ne dorim ceva puțin diferit. Mă uit cu drag în trecut, însă e momentul să ne întrebăm dacă continuăm sau nu. Vom vedea.