Cimitirul Vesel nu este mare, aproximativ 800 de morminte se găsesc în celebra necropolă din nordul ţării. Nici în comuna Săpânţa nu sunt mai mult de 3.000-3.500 de locuitori.
Unde mai pui că cei care se pregătesc din timpul vieţii pentru marea călătorie aleg să-şi cumpere loc de veci într-un alt cimitir din localitate, şi nu în celebrul Cimitir Vesel. Şi asta din pricina infiltraţiilor. Localnicii spun că pământul din celebrul cimitir maramureşean musteşte de apă.
De cum ai intrat pe poarta Cimitirului Vesel, poţi cuprinde cu privirea o mare parte din el. Necropola se scaldă într-o mare de albastru, culoare care a luat numele de „albastru de Săpânţa”.
După ce ai plătit biletul la intrare (da, Cimitirul Vesel este un muzeu şi accesul în orice muzeu se face contra cost) – 10 lei pentru adulţi, 5 lei pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 7 şi 14 ani – poţi avansa pe principala alee a cimitirului şi te poţi apropia de cruci.
Va fi momentul în care, probabil, îţi vei da seama că denumirea „Cimitir Vesel” este improprie. Cimitirul Vesel nu e vesel, ci doar diferit. Singurele lucruri vesele din necropolă ar putea fi, cel mult, culorile. Marea majoritate a epitafurilor n-au aproape nimic amuzant în ele, fiind doar informaţii despre viaţa defunctului puse în versuri.
Puţine sunt epitafurile care să îţi aducă un zâmbet pe buze. Unul dintre ele este cel al unei soacre: „Sub această cruce grea/Zace biata soacra-mea/Trei zile de mai traia/Zăceam eu şi cetea ea/Voi care treceţi pa aici/Încercaţi să n-o treziţi/Că acasă dacă vine/Iarăi cu gura pă mine”
Mormântul soacrei se află în partea dreapta a cimitirului, lângă biserică. Dacă ţi-ai ridicat privirea de pe epitaful soacrei, este foarte probabil să remarci, în apropierea acestei cruci, un mormânt atipic, care face notă discordantă cu restul cimitirului.
Monumentul din marmură neagră îi aparţine medicului Gheorghe Rednic, unul dintre eroii rezistenţei anticomuniste. Dar trupul lui nu odihneşte sub crucea masivă.
“Aici odihneşte dr. Gheorghe Rednic. A trăit 28 de ani. Răpus în 1950. Vei fi în veci în mijlocul nostru. Mama cu Melania şi surorile. Îmi este prea scurtă viaţa ca să te plâng pe tine! Dormi în pace!”, scrie pe mormântul doctorului Gheorghe Rednic.
În fapt, în mormântul respectiv este înmormântată doar mama lui. Femeia a dorit ca pe mormântul ei să fie pusă piatra funerară dedicată fiului ei. Şi aceasta pentru că trupul doctorului nu a fost niciodată găsit. Tot ce se ştie despre el este faptul că a fost aruncat în celebra groapă comună numită „Râpa robilor” din Aiud, informaţie care apare pe cealaltă parte a crucii.
În această râpă erau aruncaţi toţi cei care decedau în ”Zarca Aiudului”, locul în care sute de deținuți politici și-au găsit sfârșitul în timpul regimului comunist.
Gheorghe Rednic a fost conducătorul grevelor studenţeşti de la Cluj, în mai 1946. A fost arestat, iar în închisoare a fost supus regimului de exterminare, ceea ce i-a grăbit sfârşitul.
De ridicarea monumentului din marmură neagră de la Săpânţa s-a ocupat fosta logodnică a lui Rednic, Melania Riţiu, ultima maramureșeancă supraviețuitoare a temnițelor comuniste.
Melania Rițiu s-a născut în 1925, într-o familie greco-catolică. Deoarece tatăl ei era preot greco-catolic, întreaga familie a cunoscut pe propria piele prigoana comuniştilor împotriva celor de această religie, începută în anul 1948. În 1948 au fost arestaţi fratele ei, membru al Mişcării Legionare, şi logodnicul ei Gheorghe Rednic, ambii implicaţi în grevele studenţeşti din Cluj.
Odată cu începerea prigoanei împotriva greco-catolicilor, familia Riţiu a fost alungată din casa parohială. Trei ani mai târziu, Melania şi mama ei au fost ridicate de Securitate şi interogate, apoi aruncate în închisoare. Mama ei şi-a găsit sfârşitul în închisoare, asemeni logodnicului ei.
Trupurile niciunuia dintre ei nu au mai fost recuperate vreodată. Trupul lui Gheorghe Rednic a fost aruncat în groapa comună de la Aiud, în timp ce trupul preotesei Laura Riţiu a fost dat Facultăţii de Medicină din Cluj pentru disecţie.
„Prima arestare a tatălui meu, preotul Grigore Rițiu din Săpânța, a fost la 27 februarie 1945 (pentru atitudinea de opoziție față de anexarea Maramureșului la Uniunea Sovietică) şi ținut 10 zile la închisoare. Câteva săptămâni mai târziu au venit un grup de activişti ucrainieni, noaptea pe la 4, ca să-l aresteze pe tata. A reuşit să sară pe geam şi să fugă. S-a ascuns timp de o lună, până când autoritatea românească a fost restabilită.
În 1947 represiunea comunistă s-a amplificat. S-a cerut preoţilor să condamne în biserici pe Iuliu Maniu, care între timp fusese arestat. Tatăl meu a refuzat şi a fost dus la Securitate şi ținut câteva zile acolo. În 1948 au fost arestaţi fratele meu Ioan Riţiu (care era membru al Mișcării Legionare) şi logodnicul meu Gheorghe Rednic, amândoi implicaţi în grevele studenţeşti de la Cluj din 1946. Fratele meu avea să fie eliberat câţiva ani mai târziu, logodnicul meu însă va muri în închisoare. În noiembrie 1948 regimul comunist a declanşat prigoana totală împotriva Bisericii Greco – Catolice.
Toţi episcopii au fost arestaţi împreună cu un număr foarte mare de preoţi. Familia mea a fost lovită direct de prigoană. În urma refuzului tatălui meu de a renunţa la credinţa catolică am fost obligaţi să părăsim casa parohială şi ni s-a confiscat singura vacă pe care o aveam. În decembrie, ştiind că arestarea este iminentă, tata a fugit de acasă şi s-a ascuns undeva la marginea satului, împreună cu doi călugări de la Bixad, Leon Bob şi Gavril Sălăjan, şi ei urmăriţi de Securitate. Ţărani din sat, dar şi oşeni din Bixad, veneau în secret să le aducă de mâncare. După doi ani de căutări Securitatea i-a prins şi au fost duşi la Sighet, apoi la Baia Mare. La 24 ianuarie 1951 am fost arestată şi eu şi mama. La Securitate la Sighet am fost interogate şi, după câteva zile, am fost duse şi noi la Satu Mare.
M-au ţinut la închisoarea din Satu Mare timp de 6 luni fără să mă întrebe nimic. Aşteptarea era chinuitoare mai ales că eram îngrijorată şi pentru soarta celorlalţi membri ai familiei. Apoi au început anchetele. Am fost întrebată de mai multe ori de ce nu l-am denunţat pe tata. În octombrie 1951 am fost eliberată. Tatăl meu a fost judecat la Cluj în 1952 şi a primit 8 ani de închisoare pe care i-a executat la Caransebeş şi Aiud fiind eliberat în 1954. A mai trăit până în 1969.
Situaţia mamei mele, preoteasa Laura Rițiu, a fost însă mult mai crudă. Fiind foarte bolnavă, ea n-a mai ajuns la proces şi a mmurit în închisoarea din Oradea la 5 ianuarie 1954. Multă vreme nu am ştiut nimic despre ea, Securitatea nu ne-a anunţat decesul ei. Mai târziu am aflat cu groază că şeful Securităţii din Oradea, Mezei, a dispus ca mama mea să nu fie îngropată, ci dată la Facultatea de Medicină din Cluj pentru disecţie!
După eliberare am locuit împreună cu tatăl meu la Bucureşti. A încercat să se angajeze în învăţământ, dar a fost respins. Nu i s-a aprobat nici pensionarea. A trebuit să muncească din greu în diferite locuri cu toată sănătatea sa zdruncinată. Eu am fost chemată la Miliţie în 1980 şi acuzată că răspândesc cărţi de rugăciuni catolice. Bunul Dumnezeu m-a învrednicit să ajung să văd libertatea Bisericii noastre, reînfiinţarea parohiei greco-catolice din Săpânţa și noua biserică. Mi-am îndeplinit o datorie de conştiinţă şi am adus osemintele tatălui meu, preot Grigore Riţiu, şi le-am reînhumat solemn în noul cimitir catolic al comunei”, povestea Melania Riţiu în cartea Maramureșul în lupta anticomunistă, a preotului profesor Marius Vișovan, potrivit salutsighet.ro.
Mica biserică din Cimitirul Vesel este de o frumuseţe aparte. A fost construită de către greco-catolici la 1886, iar din 1948, după ce religia greco-catolică a fost scoasă în afara legii şi proprietăţile acestora confiscate, a intrat în posesia ortodocşilor.
Acoperișul și turla sunt decorate cu motive în același stil cu crucile din cimitir. În partea superioară, în nișe, sunt reprezentate chipuri de sfinți.
Pereții laterali, decorați cu motive populare, prezintă și portul popular din Săpânța specific fiecărui anotimp. Interiorul este luminos, pictat în culori vii.