Primul care ar fi avut obiecţii de ridicat la fuziune este fostul prim-ministru Petre Roman, creatorul practic al formaţiunii ce avea să devină în timp PDL. În 2000, Roman a fost înlăturat de la conducerea partidului de către o parte din discipolii săi în favoarea lui Petre Roman, fapt ce aproape că l-a scos din politică până când a fost recuperat de PNL. Deocamdată, s-a declarat partizan al fuziunii, însă rămâne de văzut cât îl vor ţine nervii când se va trezi din nou coleg cu cei care i-au orchestrat căderea în favoarea lui Traian Băsescu, anume celebra tripletă BVB: Vasile Blaga, Adriean Videanu şi Radu Berceanu.
Un alt fost prim-ministru care are motive să se înfioare când aude de PDL este Victor Ciorbea, care şi-a pierdut funcţia de şef al Guvernului din cauza pedistului de atunci Traian Băsescu. Ulterior, în vremea când se lupta cu Marian Miluţ şi Aurelian Pavelescu pentru şefia legitimă a PNŢCD, aceştia au mizat pe alianţa cu PDL, pe care Ciorbea încă îl vede continuator al FSN. „Este o situaţie similară de pe vremea Cominternului când liderii partidelor frăţeşti se stabileau la Kremlin. Acum se stabilesc la Cotroceni sau la sediul PDL„, spunea Ciorbea în 2012. Soarta a fost însă mizericordioasă cu Ciorbea care a părăsit PNL pentru a deveni Avocat al Poporului înainte de anunţul fuziunii.
Implicit, fuziunea aduce cu sine întoarcerea în PNL a doi foşti preşedinţi ai partidului, pe care în 2006 liberalii i-au dat afară ca pe nişte trădători, deşi anterior avuseseră o contribuţie majoră la reunirea tuturor partiduleţelor liberale de după 1990 şi aduseseră PNL la guvernare: Theodor Stolojan şi Valeriu Stoica. Apropierea lor de Traian Băsescu a provocat resentimente atât de profunde, încât sub conducerea lui Tăriceanu, portretele lor au fost scoase din sala de şedinţe din sediul central, din galeria portretelor celor care au condus partidul la un moment sau altul. De excluderea lui Stolojan şi Stoica s-a ocupat la vremea respectivă preşedintele PNL Bucureşti, Ludovic Orban, acum partizan ardent al fuziunii.
Şi democrat-liberalii ar fi avut motive seriose să-i privească cu oarecare suspiciune, dacă nu chiar ranchiună pe proaspeţii lor aliaţi. Primul pe listă este chiar fostul preşedinte PNL Crin Antonescu. Chiar dacă acesta a anunţat alături de Vasile Blaga proiectul fuziunii, Antonescu a fost adversar constant al apropierii de PD încă de pe vremea Alianţei D.A. Mai mult, el împreună cu Ponta au fost iniţiatorii coşmarului pedelist, Uniunea Social-Liberală, iar în timpul celei de-a doua suspendări preşedintelui Băsescu, din vara anului 2012, Antonescu părea chiar mai nerăbdător decât Ponta să-l demită pe acesta, indiferent de mijloace. Atunci Blaga numea suspendarea „un act de banditism politic”, însă numai la doi ani anunţa fuziunea cu PNL avându-l alături pe unul dintre „bandiţi”, Crin Antonescu.
Ranchiunea pedeliştilor ar fi avut mult combustibil atunci când vine vorba de Sorin Frunzăverde. Plecarea acestuia din PDL la PNL în martie 2012 a fost primul semn al anului catastrofal în care democrat-liberalii au ispăşit păcatele celor 4 ani de guvernare. Într-un acces de lirism plângăcios, Emil Boc îi amintea lui Frunzăverde: „Casa părintească nu se vinde„. Acesta nu s-a lăsat impresionat insultându-şi chiar şi fostul său bun prieten, Vasile Blaga. „Eu ştiu un singur Blaga de valoare, Lucian Blaga„, spunea Frunzăverde în februarie 2013.
Declaraţia nu a trecut neobservată de preşedintele PDL care spunea la numai o lună că nu vrea să mai aibă vreodată de-a face cu el sau cu Mihai Stănişoară, un alt dezertor de marcă din PDL. „Nu vedeţi că în general pleacă cei care au venit după 2005 în partid, care ştiu numai la Putere? Cu două exceptii, care sigur, nu fac decât să întărească regula, şi domnul Stănişoară şi mai înainte domnul Frunzăverde. Omul e om şi îl vezi doar când e greu. Iată, când ne e greu, unii nu rezistă. Dumnezeu să le dea sănătate, dar cât voi fi preşedinte în partid nu îi voi mai prelua niciodată (…) Dacă vom ajunge la negocieri cu alte partide, aceşti oameni (n.r. – Sorin Frunzăverde şi Mihai Stănişoară) nu vor reprezenta partidul cu care vom intra în discuţii, niciodată„, spunea Blaga pedeliştilor pe care încerca să-i ţină laolaltă deşi rândurile lor erau din ce ce mai rarefiate, inclusiv din cauza „prădătorilor” de la PNL.
Căci pe lângă pedelişti de marcă precum cei doi, liberalii nu s-au dat în lături să racoleze fără scrupule „plevuşcă” din Parlament, pedelişti a căror singură calitate era faptul că aveau în dotare o cartelă de vot. Toate aceste „mari caractere” se vor regăsi în marele partid de dreapta ce va să vină. Rămâne de văzut dacă revărsările de spută dintr-o parte în alta din anii precedenţi nu au produs rupturi ireparabile între proaspeţii aliaţi care acum vor pupa obrajii pe care anterior i-au scuipat.