Gelosul Eminescu şi Veronica, POVESTEA DE DRAGOSTE. Iubire înecată într-o sticlă de otravă

 Mihai Eminescu. „Îngerul blond” al lui Mihai Eminescu a fost Veronica Micle, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri. S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele. Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austroungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări demne de telenovelele din zilele noastre.

 Mihai Eminescu. Revista Historia a rememorat povestea de iubire a celor doi şi aminteşte că Veronica rezuma astfel momentul întâlnirii, în poemul „M-am gândit”:  

„M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,
Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!
Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,
Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu„

(„M-am gândit…”, 1883)

Alte articole

Dan Negru și-a exprimat dezamăgirea în ziua în care e aniversat Mihai Eminescu. Ce s-a întâmplat cu unul dintre locurile cele mai frecventate de marele poet

Dan Puric, de Ziua Culturii: ”Eminescu a aprins câte o lumânare fiecărui voievod. I-a pomenit. I-a băgat într-o veșnică liturghie”

 Mihai Eminescu. Zăpăcit de-a dreptul de imaginea Veronicăi, Mihai Eminescu va compune în următorii cinci ani poeme de amor influenţate de chipul „îngerului blond”.

De altfel, în perioada 1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle.

Vezi şi Primul documentar despre Eminescu. Imagini rare, de acum 100 de ani

În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit în societate vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881 relaţiile dintre ei se vor răci.

„Draga mea Veronică,

Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.

Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.

Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

(…) Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin

Scrie cu degetele pe cari le sărut„.

Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5.

Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia care deja îl stăpâneau pe Eminescu au blocat orice demers în acest sens.

„Draga mea Veronicuţă,

Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă.

Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos.

Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici”.

Puţini ştiu că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă. „El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des„, afirmă criticul şi istoricul Dumitru Vatamaniuc.

În 1883 a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani.

În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit.

A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888.

„Lumea m-a acuzat de lipsa de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu.

Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale.

Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu„.

În februarie 1889, Eminescu avea să fie internat definitiv în sanatoriul doctorului Şuţu, unde se va stinge la 15 iunie 1889. „Dl. Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut„, scria doctorul Alexandru Şuţu, pe 20 martie 1889. Printr-o stranie coincidenţă, chiar în momentele în care Eminescu se prăpădea pe patul de spital, iubita sa Veronica scria un poem chiar despre moarte şi iubire.

„«Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!»

Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

«Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază!»
Ce din luna se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă înc-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!

…………………………………………………………………………..

Dac-ar da un mort din groapa pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare”.

Veronica Micle – Raze de lună, 1889

Veronica Micle nu a trecut neobservată nici la înmormântarea lui Eminescu, fiind remarcată de toţi atunci când a pus pe pieptul poetului o cunună de nu-mă-uita. Nici ea nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luându-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese. Moartea a survenit din cauza unei congestii cerebrale, după ce golise o sticluţă cu arsenic cu lăcomie.

Citeşte şi 164 de ani de la naşterea lui Eminescu, marcaţi la Botoşani şi Ipoteşti