Se spune că atunci când mergi la cumpărături plăteşti marca, nu produsul. În cazul Hugo Boss, dacă lumea ar şti ce se ascunde în spatele mărcii, cu siguranţă ar fi mai circumspectă în achiziţii. Ca un paradox al istoriei, într-o Germanie care la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial stătea să se prăbuşească, compania nu numai că a rezistat în timp, ba chiar şi a prosperat, în ciuda legăturilor strânse pe care le-a avut cu Al Treilea Reich.
Orientarea către naţionalismul extremist a fost clară şi fără echivoc încă de încă de la înfiinţarea firmei. În 1931, cu doi ani înainte ca Partidul Nazist să preia controlul asupra Germaniei, afaceristul şvab Hugo Boss îşi redeschidea atelierul de haine din oraşul natal Metzingen. Totuşi, chiar înainte de asta, Boss se numărase printre colaboratorii partidului lui Hitler, producând timp de mai mulţi ani uniforme naziste, într-o fabrică pe care o cumpărase în 1924. Dar, 1931 este anul de cotitură deoarece este şi cel în care Hugo Boss a făcut pasul de la simplu proprietar al unei fabrici care îi are pe naziști printre clienți, la un nazist real, alăturându-se oficial partidului. Mai mult, a devenit și membru sponsor al SS, aripa paramilitară a naziștilor, făcând donații lunare organizației.
Odată cu aderarea sa timpurie la partid, Hugo Boss a câștigat mult sub conducerea nazistă a Germaniei. Deşi nu firma sa a conceput şi croit emblematicele uniforme negre SS pentru care este adesea creditată, ea le-a fabricat totuşi, alături de numeroase alte uniforme pentru regimul nazist. Astfel, în 1933, Hugo Boss producea uniformele pentru SS și Tineretul lui Hitler, precum și cămășile maro standard ale naziștilor. Când Germania a început să se remilitarizeze mai intens, în 1938, Hugo Boss a început să producă uniforme pentru forțele armate naziste.
Câştigurile financiare erau şi ele pe măsură. Dacă în 1936 firma încasa 200.000 de mărci de la colaboratorii naziști, în 1940 suma ajunsese la aproximativ un milon de mărci. Bineînţeles, cererea era pe măsură, dat fiind că Al Doilea Război Mondial începuse deja. A fost momentul în care, pentru a face faţă comenzilor urişe pe care le primea în acel moment, Hugo Boss a început să-i folosească pe post de sclavi pe deţinuţii din lagărele de concentrare. Arhivele relevă că au fost folosiţi aproximativ 140 de oameni din lagărele de concentrare pentru lucrul în fabrici, împreună cu alți 40 de prizonieri de război francezi.
Un fost sclav la o fabrică Hugo Boss, Jan Kondak, care a fost forțat să lucreze aici între 1942 și 1945, își amintește: „În cazarmă erau păduchi și purici”. Se spune că oamenii erau exploataţi până la epuizare, iar „recompensa” pentru cei care nu au murit muncind a fost trimiterea înapoi la Auschwitz și Buchenwald, pentru a fi uciși acolo.
După Război, Hugo Boss a fost clasificat drept „activist” și „susținător și beneficiar al național-socialismului”. În 1946, el a fost amendat și decăzut de dreptul de a deține o companie. A murit doi ani mai târziu, în 1948, dar afacerea lui nu doar că a supraviețuit, dar în timp a căpătat o aură care-i ascunde în umbră trecutul. După 1948, compania s-a dezvoltat sub conducerea ginerelui acestuia, Eugen Holy. Astăzi, Hugo Boss este una dintre cele mai mari companii de îmbrăcăminte, cu vânzări globale de 2,9 miliarde euro în 2019.
Rămâne totuşi un mare mister cum oameni ca Hugo Boss și Coco Chanel, care au lucrat împreună cu naziștii, au atât de mult respect în zilele noastre, deopotrivă în rândul elitei bogate, cât şi al maselor sărace, care nu-şi permit produsele lor.