George Maior a anticipat mişcările Rusiei şi Chinei acum 12 luni

Redăm mai jos editorialul integral intitulat „O lume care se va complica și mai mult. Geopolitic, dar și filosofic și ideatic”, scris de ambasadorul George Maior şi publicat în urmă cu un an în revistacultura.ro:

„Pe măsură ce avansăm spre mijlocul secolului XXI, geopolitica se va împleti tot mai mult cu o lume a ideilor și legitimităților, a unor noi excepționalisme aflate, la rândul lor, într-o competiție istorică crâncenă.

În timp ce participam la ceremonialul de inaugurare al noului președinte american, un eveniment mai solemn și mai sobru ca niciodată în istoria modernă, nu puteam să nu reflectez la lumea complicată și incertă în care va trebui să navigheze noua putere de la Washington. Și noi înșine.

În primul rând, ceea ce se numește acum, destul de vag, „competiție de putere” la nivel global atinge o dinamică nouă, care tinde să devină tot mai periculoasă pentru stabilitatea strategică generală. Rusia și-a reconstruit meticulos elementele și mecanismele de putere clasică, în primul rând pe cele militare, și este acum capabilă să proiecteze forță și să-și susțină interese și ambiții dincolo de regiune. China nu mai este ceea ce odată, nu demult, se definea ca o putere „în ascensiune”: este o putere în toată deplinătatea, cu o economie fulminantă și care și-a crescut constant capabilitățile militare și strategice, reușind totodată să ardă în viteză etape de creștere în domeniul tehnologic și al inteligenței artificiale (inteligența artificială este deja un element dinamic de putere materială și ideatică). Este o superputere care poate privi acum holistic în orizontul global pentru a-și promova o viziune proprie asupra lumii, una cu care nici Rusia, nici America nu sunt istoric familiare, geopolitic sau cultural. Și astfel, scena globală ajunge acum într-un moment inedit în istoria distribuției generale a puterii: o triadă a marilor puteri, un triunghi de forțe geopolitice masive, un fel de „tripolarism” cu care nu ne-am mai întâlnit niciodată și față de care nu avem modele în trecut pentru înțelegerea efectelor sale sau pentru construirea unei viziuni strategice care să poată oferi acțional stabilitate și predictibilitate. Este o sarcină vitală pentru gândirea strategică pură de a veni cu răspunsuri inteligente și practice la o problemă ce se va imprima pe „durată lungă”, ca să-l parafrazez pe Braudel, în universul internațional.

Alte articole

Putin a început Al Patrulea Război Mondial. Avertisment înfiorător pentru Occident

Prietenul lui Maior, senatorul Marco Rubio, numit Secretar de Stat al Americii

Citeşte şi: Război în Ucraina: Rusia anunţă că a lansat rachete de croazieră şi hipersonice Kinjal împotriva unor ţinte în sudul Ucrainei. Au fost trase din Marea Neagră și Marea Caspică

Desigur, am putea să discutăm și despre Europa în această schemă generală de configurare a ordinii globale, dar prefer să privesc Uniunea Europeană ca parte a raporturilor transatlantice, în conexiune organică, din punct de vedere politic, cultural, economic și strategic cu America. Cu tot meritul ideii de autonomie strategică a Europei, aici istoria a arătat deja că o asemenea alianță poate face față unei competiții dure de putere, așa cum se prefigurează ea în acest punct de inflexiune isorică. Și acest lucru este valabil și pentru America. Am putea, de asemenea, să discutăm și despre creșterea ambițiilor unor puteri regionale, precum Turcia, India, Iran sau Brazilia, dar o vom face cu alt prilej.

Însă nu numai concentrarea cantității de putere din sistemul internațional, în această formulă tripolară, complică viața internațională acum. E vorba și de un proces opus, desfășurat uneori intempestiv, de diseminare impredictibilă a unei mari cantități de putere în lumea globală, care este preluată de actori statali și non-statali, chiar de grupuri sau indivizi, și este folosită în scopuri interesate, ce merg de la interese economice până la gesturi radicale, violente, ce pot bulversa rapid, și uneori cu consecințe dramatice, elemente ale ordinii internaționale. Știința, tehnologia, dezvoltarea comunicațiilor, teoretic factori ai progresului, pot avea și un rol nociv atunci când ele încap pe mâna unor entități sau grupuri cu o agendă dubiosă, de la extremism și radicalism până la terorism de diverse tipuri. Și aici incertitudinea este tot mai mare, dar am mai vorbit și scris destul de mult despre aceasta (vezi „Incertitudine”, 2009, 2014, Editura RAO).

Există însă un fenomen în desfășurare, la care ar trebui să reflectăm mai mult și care acompaniază tot mai profund această dinamică strategică a puterii la toate nivelurile sale, fie ele de concentrare strategică, în unități geopolitice mari și compacte, fie de dispersie aparent haotică în straturi diverse ale societăților, dincolo de posibilitățile de control ale statelor. Vorbesc aici de o expresie ideatică sau chiar filosofică de justificare a rolului puterii și de legitimare a acesteia, îmbrăcând forme distincte și substanță narativă diferită, în funcție de ambițiile și scopurile celor aflați în competiție. Și nu mai este cazul marilor ideologii care se luptă pentru validare și recunoaștere în paralel cu competiția ori chiar confruntarea de tip material sau geopolitic, cum a fost exemplul perioadei războiului rece – capitalism contra comunism sau socialism – într-un antagonism simplu de detectat până la urmă. În prezent e vorba de filosofii politice și istorice mai mult sau mai puțin abil construite, care țin de istoria identității statale și civilizaționale vizate, de un mod de gândire mobil care are însă pretenția de înțelegere a lumii și a devenirii sale, a rolului societăților respective în acest context și în devenirea istorică, a raporturilor dintre individ și autoritate.
Și astfel Rusia, prin conducerea sa, îl redescoperă pe Ivan Ilyin, filosof anti-bolșevic de factură hegeliană, care a trăit majoritatea vieții sale în exil și care vedea Rusia ca pe o entitate organică pură, „o sinteză între material și spiritual, un teritoriu special aparținând lui Dumnezeu, singur capabil să respingă, prin statul și națiunea sa, tentațiile unei lumi exterioare tot mai corupte și mai decadente, într-o misiune istorică și civilizațională excepțională. Singurul apt să răscumpere cumva pacea și credința originare distruse în exterior de conflict și de degenerarea valorilor morale, acele valori pe care s-a clădit din timpuri străvechi spiritul și statul rus”. Un stat care formează o „unitate organic-spirituală cu poporul său”, în care fiecare individ își are locul său, precum celulele într-un organism, și în care conducătorul are misiunea să împingă națiunea mai departe, spre scopurile sale istorice și spre „salvarea sa”. Iar, pe un asemenea fundal politic și spiritual, orice element extern care interferează cu acest proces istoric trebuie contracarat, ideatic și, la nevoie, material, cu toate suferințele care nu fac decât să testeze forța indestructibilă a elementului rus. Odată cu prezentarea acestei filosofii extreme, cu nuanțe fasciste, către Putin (marele intelectual și regizor Nikita Mihalkov, un adept fervent a lui Ilyin, a făcut acest lucru), Ilyin nu mai lipsește din cuvântările programatice sau interviurile importante ale liderului rus; mai mult, este reînhumat ritualic în Rusia, cu participarea liderilor politici și a liderilor bisericii într-o procesiune transmisă pe toate televiziunile, iar manuscrisele sale, care se aflau în custodia Universității Michigan, sunt recuperate oficial și apoi tipărite în milioane de exemplare. Ilyin convine elitei ruse pentru că autoritatea poate subordona voinței sale procesele instituționale din stat, pentru că face posibilă, de asemenea, înțelegerea legii, a dreptului și, până la urmă, a constituționalismului prin prisma unei conștiințe populare deduse, cumva, de puterea temporală (aspect important al filosofiei ilyniene) în îndeplinirea unei misiuni istorice: un excepționalism rus. De aici, autoritarismul – ca formă legitimă de definire a exercițiului puterii – și, tot de aici, folosirea practică a ideilor de populism și suveranism ca argumente explicite de legitimitate de tip iliberal. Dar, bineînțeles, mai convine și pentru că dă un sens puternic opoziției existențiale a statului rus față de alternative și filosofii de organizare a statului și societății, în special cele occidentale, întruchipate în UE și America. Față de Ilyin, Dughin – omniprezentul teoretician contemporan la mare modă al puterii ruse – este un simplu operator de idei grandioase geopolitice, precum cele privind spațiul euro-asiatic, dar unul important în schema de angajare și exprimare externă a Rusiei. În sfârșit, este interesant de relevat cum reușeste puterea rusă să combine fără rețineri discursul lui Ilyin cu experiența bolșevică, în ceea ce profesorul de la Yale, Timothy Snyder, numește o reconciliere a tradiției roșii cu cea albă (aluzie la războiul civil devastator din perioda revoluției), în cadrul unei noi sinteze istorice care, „eliminând posibilitatea contradicțiilor”, amestecă ortodoxia rusă cu comunismul, într-o interpretare care nu mai ține cont de logica intelectuală, ci de răspunsul particular rus la provocările istorice pe care a trebuit să le surmonteze, în diverse etape, cu diverse mijloace.

Citeşte şi: Atrocitățile războiului ascunse la Belarus. Cadavre ale miilor de soldați ruși morți, cărate în vagoane și autobuze și trimise înapoi la Moscova: ”Morgile sunt asfixiate! Soldații răniți sunt desfigurați și nu le poți asculta strigătul de durere”

În ceea ce privește China, este uimitor cum, doar în câteva decenii, s-a reușit refondarea modernă a unei legitimități de tip confucian, care provine din adâncimea istoriei intelectuale și sociale chineze și care e capabilă să nu deranjeze cu nimic carcasa ideologiei comuniste, care operează oficial și politic, după cum știm. Confucianismul a dominat, desigur, în multe cicluri istorice, viața chineză, dar a fost pus sub mare presiune sau eliminat pur și simplu de diverse dinastii, în confruntarea cu tradiția rivală – legalismul (inaugurat practic de ministrul Shang Yang, spre finele dinastiei Zhou, și teoretizat ulterior de Han Fei), care vedea statul ca un factor impersonal de aplicare dură a legii, insistând pentru un sistem punitiv nediscriminatoriu, cu pedepse maximale și exemplare ca factori de menținere a ordinii și autorității, într-un sistem hiper-centralizat (această tradiție este, desigur, mai apropiată operațional de viziunea partidului comunist). Dar, prin propensiunea sa către noțiuni de armonie socială, de asumare de către individ a unei responsabilități morale pentru acțiunile sale, de valorizare a unui sistem ierarhic în societate, confucianismul este probabil mult mai util într-un sistem aparent contradictoriu, care lasă cumva să coexiste partidul unic și piața liberă. În acest caz, confucianismul este un liant filosofic general, ce poate modera și absorbi contradicții altfel ireconciliabile, de tip politic, social, economic și ideologic. Pare și un mod abil de a legitima moral autoritatea, ca gardian suprem al echilibrului și armoniei din societate. Este și apetisant intelectual, vandabil, ca legitimitate, în exterior pentru că insistența pe armonie transmite un mesaj benign, poate și posibilă deschidere spre cooperare, chiar și atunci când acțiunile strategice ale statului sunt pe fond agresive sau dure, geopolitic sau economic. Dar este și un avertisment subtil – însă puternic – pentru cei care cred că pot interfera în interiorul Chinei, perturbând o ordine civilizațională ancestrală, prin promovarea de norme și practici politice sau idei de justiție străine de această cultură (de exemplu, varianta occidentală a drepturilor omului), care pot strica dezideratul natural al armoniei în societate. (Mai demult, când am vizitat oficial China, nu am primit cadou vreo lucrare a lui Mao – care, oricum, detesta visceral confucianismul și a încercat, fără succes, obliterarea sa – de genul „Micuța carte roșie”, ci un volum caligrafiat superb, pe mătase, cu ideile lui Confucius, tradus în franceză și engleză, însoțit de mănuși fine, tot de mătase, pentru consultarea sa; un exercițiu estetic perfect, dar și un mesaj implicit privind valențele acestei legitimități). În acest fel, confucianismul este un protector legitimat isoric al suveranității absolute, ce respinge argumentativ „amestecul în afacerile interne”.

Nu voi insista pe conceptele știute ale legitimității transatlantice, ancorate puternic în tradiția iluministă a unui Locke sau Rousseau, în filosofia libertății și a drepturilor omului, în constituționalismul specific ce pune în centrul său pluralismul, democrația și statul de drept, în scrierile lui Jefferson sau Madison. Voi menționa doar că acest corp de idei și practici politice, care părea indestructibil după ce ieșise învingător din războiul rece, parcurge acum o anumită criză, care se resimte atât în gândire, cât și la nivel societal sau în practica și discursul politic. Polarizarea spre extreme ideologice, de la stânga radicală la dreapta ultraconservatoare, este un simptom al acestei evoluții, care aduce în discuție (și dezbateri) exagerări a ceea ce se numește corectitudinea politică, revizuiri surprinzătoare în interpretarea istoriei, problema emergenței unui așa-zis neomarxism obscur moral și opus valorilor tradiționale creștine (Popper contra Burke), dar și aspecte sensibile ale relației dintre stat și religie, probleme ale justiției sociale și rasiale, războaie culturale intense care macină corpul statal și societal. Chiar și un nou naționalism, care vrea să tranșeze cumva relația debalansată a statului și a societăților cu fenomenul globalizării. De aici, antagonisme în creștere între idei clasice liberale și virtuțile nebănuite ale unui iliberalism dezagreabil conceptual, dar legitim popular și cu tracțiune politică; între populism și liberalism; între globalism și suveranism; între autoritarism și pluralism. Iar acumularea continuă de putere din partea așa-zișilor giganți tehnologici ai social-media, care au posibilitatea să redea, să producă, să amplifice și eventual să cenzureze elemente de narativ, pe acest fundal, nu face decât să amplifice tendința de polarizare ideatică excesivă. (Până și Putin afirma recent că acești giganți sunt acum la concurență directă cu statele, iar oficiali europeni vorbeau, tot recent, de o posibilă afectare a fibrei societale democratice). O geopolitică virtuală a algoritmilor, greu de controlat, evoluând în viteză și, în orice caz, dificil de înțeles, de decodat. Și care, paradoxal, poate fi folosită atât pentru întărirea conceptelor mari de legitimitate, dar și pentru slăbirea lor.

Pe măsură ce avansăm spre mijlocul secolului XXI, geopolitica se va împleti tot mai mult cu o lume a ideilor și legitimităților, a unor noi excepționalisme aflate, la rândul lor, într-o competiție istorică crâncenă. Iar mișcarea natural mai lentă a geopoliticii se va izbi de viteza informației și de efectele imprevizibile ale narativelor puterii și societății, complicând ordinea și stabilitatea. Miza unei ordini cât de cât stabile și echilibrate valoric și ideatic va fi un obiectiv pe care politica mare va trebui să și-l asume, cu orice risc. Însă, în confortul momentului și al căutării imaginii, mulți decidenți nu și-l vor asuma, ignorând gândirea strategică și înțelepciunea în speranța că evenimentele, unele neplăcute, nu vor veni peste noi. Și așa vor cădea politic, insipid și fără glorie, într-o istorie tot mai accelerată”.