Mai întâi că, prin naștere sau printr-un concurs de împrejurări, oricine poată să ajungă să ocupe funcții și poziții înalte, în plan social, să-și etaleze bogăția sau rangul – dar fără omenie și caracter, aceia sunt adeseori mai prejos decât oamenii simpli care probează un caracter înalt. Știți cum se zice în aramată? – funcția doboară gradul! Ei bine, mutatis mutandis, aici e valabilă vorba asta: omenia doboară domnia.
Citeşte şi Ghid de bune maniere: Când te uiţi în ochii celuilalt?
A fi om de caracter este același lucru cu a fi om de onoare. Sau de cuvânt sau onest. Francezul îi zice chiar așa: L’Honnête homme. Concept care s-a cristalizat în veacul al XVIII-lea. Deja prezent la Montaigne, omul cinstit – pentru că aceasta e traducerea cea mai adecvată a sintagmei – ieșea în evidență mai puțin prin aspectul său fizic și mai degrabă prin manierele sale, însumând idealul unei epoci marcate de ordine, echilibru, clasicism. Galant și elegant, integru, loial. Așa era omul onest al unei Franțe ideale. Dar nu trebuia să-i lipsească nici inteligența – l’esprit, cum se zicea la Paris – curajul și generozitarea.
Nu știu de pe când să fie vorba noastră românească despre domni și oameni de caracter. Noi nu am avut gânditori care să așeze în file de carte conceptele curate ale țăranului român. Cuvântul dat și ținut până la capăt. Ajutorul dat celui slab sau în nevoie. Respectul față de bătrâni și vorba lor. Recunoașterea greșelilor și îndreptarea lor.
Citeşte continuarea pe antenasatelor.ro