Când a părăsit Palatul Élysée, în mai 2007, la sfârşitul celui de-al doilea său mandat ca preşedinte al Franţei, Jacques Chirac şi-a impus să renunţe definitiv la viaţa publică, să se bucure de traiul liniştit de acasă şi să-şi vadă de sănătate, după accidentul vascular cerebral suferit în 2005. Practic, cel mai popular om politic din Franţa s-a îndepărtat de politică. Şi, o vreme, părea că se ţine strict de „planul său de pensionare”, inhibându-şi orice comentariu despre acţiunile succesorului său, Nicolas Sarkozy, chiar şi atunci când acesta i-a criticat pe „regii trândavi” care l-au precedat, şi rămânând în umbră când foştii săi premieri, Alain Juppé, Jean-Pierre Raffarin şi Dominique de Villepin, s-au distanţat de ideea securităţii sociale, scoţându-l cu totul din sărite. Drept „terapie”, fostul lider şi soţia sa, Bernadette, s-au retras într-un apartament de pe malul Senei, închiriat de la un membru al familiei libaneze Hariri.
Numai că ieşirea la pensie avea să le fie tulburată de un prim incident casnic, care i-a mâhnit profund: micul lor Bichon Maltese alb, atât de ironic botezat Sumo şi crescut pe coridoarele Palatului Élysée, „n-a suportat relocarea şi a devenit brusc agresiv şi depresiv, atacându-l pe Chirac de cel puţin trei ori până ce familia a hotărât să-l dea unor prieteni care locuiesc la o fermă din apropiere de Paris”, nota la acea vreme cotidianul de mare tiraj Le Parisien. Apoi, apariţia unei biografii a sa, Străin la Élysée, i-a cam şifonat imaginea, după ce câteva extrase au ajuns pe mâna jurnaliştilor de la săptămânalul Marianne, care au insistat să sublinieze cele mai mari defecte ale sale: un petrecăreţ cu limbaj vulgar, afemeiat notoriu şi amator de bere mexicană, înclinat spre băile de mulţime şi „mângâind posteriorul vacilor la saloanele agricole”. Chiar şi un gest galant, precum sărutarea mâinii cancelarului german Angela Merkel a născut suspiciuni în cazul lui. Şi asta pentru că se zvonea că, încă din timpul primului său mandat ca preşedinte (1992-1997), Chirac ar fi avut derapaje maritale, acoperite cu dibăcie de fidelul său şofer, Jean- Claude Laumond (descris în carte drept „şoferul plăcerilor”). „În fiecare seară, pe la 8, îl aştepta în maşină în parcarea din spatele Hôtel de Ville. Erau o pereche ciudată, cu un oarecare aer conspirativ, dar care anunţa că merg la distracţie”, relatează şi Franz-Olivier Giesbert într-o altă biografie a sa,La Tragédie du président, publicată de celebra editură Flammarion.
Citește pe www.okmagazine.ro restul acestui material despre viața lui Jacques Chirac!