Încă de la a doua reprezentație pe scena de la Cireșica a fost plătit cu 10 lei pe seară, o sumă bună în anii ’70-’80. În foarte scurt timp, a ajuns să aibă chiar și câte opt reprezentații pe noapte. Și nu ar fi fost absolut nicio problemă dacă acestea ar fi avut loc în același restaurant sau măcar în restaurante apropiate.
Dar acestea erau cazuri izolate. De regulă, se vedea nevoit să străbată Bucureștiul de la un capăt la altul ca să ajungă la localul unde avea reprezentația.
”Făceam baruri de noapte, ajunsesem să am aproape opt baruri pe noapte. Când lumea venea de la serviciu și mergea să se culce, eu plecam să distrez pe cei care beau șprițuri: la Melody bar, care a căzut la cutremur, la Lido, Ambasador, Cina, Bulevard…toate restaurantele din centru. Am cunoscut foarte multă lume. Și mergeam să-i distrez, se făceau banii și a plecat totul de la Bică Papaiani și de la Nae Lăzărescu.
Exista un restaurant Cireșica și pe coțul opus cofetăria Lămâița. La Cireșica se aduna majoritatea artiștilor, pentru că teatrul Bulandra, sala Izvor, e opus colțului celuilalt. Și se adunau la câte o băută acolo și le spuneam bancuri peste bancuri. Și într-o seară mi-au spus de ce să le spui și să nu faci și bani. Uite, vorbim noi cu responsabilul să intri la microfon să spui niște bancuri. Și am intrat la cireșica și am spus niște bancuri.
S-a amuzat lumea teribil și mă trezesc din partea responsabilului că-mi zice mâine la ce oră vrei să intri? Am rămas blocat! 10 lei pe seară! Însemnau ceva bani. Și, încet, încet, s-a aflat de la o cârciumă la alta și am dat de mari artiști, care făceau programe în barurile de noapte.
La Transilvania, la Dunărea, la Pescarul… Am prins și făceam programe. Trio Express, cu Carmen Harra și cu trupa, dar ea venea singură…”, a povestit Jean Paler în podcastul „Altceva cu Adrian Artene„
Trebuia obligatoriu să apeleze la taxi atunci când localurile la care avea reprezentații erau la distanță prea mare unul de celălalt, doar că, de multe ori, cursa făcea mai mult decât câștigase în seara aceea. Așa că, la un moment dat, i-a venit ideea să dea taxiul pe… mașina de gunoi. O lua, contra sumei de 10 lei, chiar de la Casa Presei Libere, pe vremuri Casa Scânteii.
”Taxiului îi spuneam șah! Ziceam, de unde iau repede un șah, ca să mă duc la barul celălalt. Și costa 25 de lei pe seară, ca să ajung dintr-un capăt în altul al Bucureștiului.
Era la Piața Scânteii hanul Prahova. Un restaurant fain, cu bar de noapte și cu ce să ajung, că nu aveam, eram la capătul celălalt al Bucureștiului. N-aveam niciun taxi! Acolo se adună toate taxiurile, acolo e stație de taxi de cânt eram eu puștan. Și tot acolo se adunau cei de la păstrați curățenia Bucureștiului.
Ce-mi trece prin minte? Să-i zic unuia de acolo: bă, dai o fugă cu mine până la Berlin și pe urmă la Ghica Tei? Uite, de la mine, 10 lei! Pentru el erau bani foarte mulți. Mi-a zis că mă duce foarte repede, pentru că nu aveau restricții. Păi, treceam pe unde ținea Ceaușescu cuvântările, prin fața Guvernului, treceam prin curtea lui Ceaușescu ca pe orice fel de stradă. Ne opreau polițiștii, civili fiind, și spuneau: hai, repede, nu stai mult! Lua două tomberoane, le arunca și gata.
Eram singurul care veneam cu mașină de lux, coboram scările, că erau foarte înalte mașinile, alergam în București de la un bar la altul cu mașinile de la păstrați curățenia. Iar colegii râdeau de se prăpădeau: iar ai venit cu ultimul răcnet de taxi?”, a dezvăluit Jean Paler.
În cele cinci decenii de carieră, Jean Paler a avut ocazia să cunoască nume grele ale scenei românești, de la care a avut enorm de multe lucruri de învățat. Aproape toți au plecat, însă, în veșnicie. Cu ei și-ar dori Jean să se mai întâlnească măcar un minun din viața sa.
”Am avut marea onoare să cunosc din generația aia de aur care, cu regret spun, nu mai este… Și dacă aș putea, dacă aș avea un minut de la Dumnezeu puterea să-i văd, să-i mai întreb ce fac, l-aș da cu dragă inimă din viața mea. Mi-e dor de fiecare dintre ei, pentru că mă leagă foarte mulți ani petrecuți lângă ei.
Învățând lângă ei, am făcut ucenicia scândurii, a scenei, lângă ei. Spre exemplu, toți spunem scândură! Regretatul marele Dan Spătaru nu-i spunea scândură, îi spunea schelă! Cum a fost pe schelă! Nu vorbesc de emoțiile pe care le împărțeam în culise până când intram pe scenă, în fața microfonului și în fața publicului. Nu este ușor. Acel fluid care se formează între tine și public îl ai, te naști cu el, îl transmiți. Dacă nu-l ai și nu te naști cu el, șansele de a urca în vârful sau spre fârful piramidei sunt minime.
Ei, la rândul lor, transmit fluidul lor care înseamnă zeci, sute de suflete, către tine. Este o vibrație într-un spectacol. Intri cu o stare, cu o energie, și când ieși zici că te-ai electrocutat”, a dezvăluit comediantul în podcastul realizat de Adrian Artene.