Klaus Iohannis a atacat la CCR modificările Codurilor penale UPDATE

UPDATE: Curtea Constituţională a României a anunţat, vineri, că va analiza în 28 mai sesizarea preşedintelui Klaus Iohannis referitoare la Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul de Procedură Penală, precum şi Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

De asemenea, tot în 28 mai, CCR va analiza sesizarea preşedintelui Iohannis referitoare la legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedură Penală, precum şi pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

ŞTIREA INIŢIALĂ:

Președintele Klaus Iohannis a trimis Curții Constituționale vineri o sesizare de neconstituționalitate asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, potrivit unui anunţ al Administraţiei prezidenţiale. 

Alte articole

Cum se impoziteză pensiile românilor începând din 2025. Milioane de pensionari sunt vizați de decizia Curții Constituționale

Anunțul momentului! Curtea Constituțională a decis impozitarea pensiilor cu 10%

Vă prezentăm textul integral al sesizării:

SESIZARE DE NECONSTITUȚIONALITATE asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție

Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție a fost transmisă de către Parlament Președintelui României în vederea promulgării la data de 2.05.2019. Această lege a fost supusă controlului anterior de constituționalitate, prin Decizia nr. 650/2018 Curtea Constituțională constatând neconstituționalitatea unora dintre dispozițiile sale.

Însă, în procedura reexaminării legii – deschisă potrivit art. 147 alin. (2) din Constituție – Parlamentul a adoptat legea criticată cu depășirea limitelor fixate prin Decizia nr. 650/2018. Astfel, cu ocazia punerii în acord a unora dintre dispozițiile legii, declarate neconstituționale, cu Decizia nr. 650/2018, Parlamentul, pe de o parte și-a ignorat obligația constituțională de a pune în acord textele din legea criticată cu decizii anterioare ale Curții Constituționale, aspect ce contravine dispozițiilor art. 147 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituție, iar pe de altă parte, în procedura punerii de acord nu a realizat corelările necesare, adoptând reglementări ce contravin principiului legalității, fiind astfel încălcate prevederile art. 147 alin. (2) prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituție.

I. Încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (2) din Constituție prin raportare la cele ale art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituție

Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție a fost adoptată în vederea punerii în acord a prevederilor Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu o serie de decizii ale Curții Constituționale, precum și în vederea transpunerii în legislația națională a Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale și a Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană.

În ceea ce privește necesitatea punerii în acord a prevederilor Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu o serie de decizii ale Curții Constituționale, aceasta a fost justificată de faptul că, de la data adoptării Codului Penal și până în prezent, Curtea Constituțională a constatat că unele dispoziții ale acestuia nu îndeplinesc cerința constituționalității, astfel încât prin declararea lor ca neconstituționale, în raport de prevederile art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, „intervine obligația Parlamentului” de a pune în acord textele din legea în vigoare cu deciziile Curții Constituționale. În acest sens, în procedura adoptării legii criticate, Parlamentul a avut în vedere următoarele decizii ale instanței constituționale: Decizia nr. 265/2014, Decizia nr. 68/2017, Decizia nr. 405/2016, Decizia nr. 368/2017, Decizia nr. 11/2015, Decizia nr. 508/2014, Decizia nr. 224/2017 și Decizia nr. 732/2014.

În legătură cu dispozițiile art. 147 alin. (2) din Constituție, prin Decizia nr. 515/2004 Curtea Constituțională a reținut că acestea „se referă la reexaminarea unei legi sau a unor dispoziții legale a căror neconstituționalitate a fost constatată printr-o decizie a Curții Constituționale, pronunțată cu ocazia controlului de constituționalitate a priori (…)” și că „Acest text [n.r. art. 147 alin.(2)] limitează reluarea procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale de către Curtea Constituțională.” Totodată, prin Decizia nr. 75/2019 (par. 48) Curtea Constituțională a statuat: „Ca efect al prezentei decizii, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile legii în limitele deciziei Curții Constituționale, ceea ce presupune ca dezbaterea parlamentară să fie reluată în limitele cererii de reexaminare, însă numai cu privire la dispozițiile care au făcut obiectul sesizării și controlului de constituționalitate în prezenta cauză.”

I.1. Art. I pct. 5 [cu referire la modificarea art. 35 alin. (1) din Codul penal] din legea în forma anterioară controlului de constituționalitate prevedea: „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. În cazul infracțiunilor contra persoanei, forma continuată se reține numai când faptele sunt săvârșite împotriva aceluiași subiect pasiv.”

Prin Decizia nr. 650/2018, Curtea Constituțională a efectuat controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua] din lege și, în raport cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și a constatat că „reglementarea, prin art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua] din lege, a condiției unicității subiectului pasiv în cazul infracțiunilor continuate săvârșite contra persoanei contravine Deciziei Curții Constituționale nr. 368 din 30 mai 2017 și, prin urmare, dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție.”

Însă, în procedura reexaminării, Parlamentul a eliminat în integralitate modificarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, deși neconstituționalitatea viza doar fraza a doua a acestui articol. Pe de altă parte, eliminarea intervenției legislative asupra textului art. 35 alin. (1) din Codul penal echivalează cu încălcarea obligației Parlamentului de a pune în acord acest text cu Decizia nr. 368/2017. Or, punerea în acord a legislației penale cu deciziile instanței constituționale a reprezentat un aspect asumat public, atât pe plan intern, cât și european, și a constituit, așa cum am arătat anterior, una dintre rațiunile inițiativei legislative. Prin Decizia nr. 368/2017, instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal și a constatat că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul acestora este neconstituțională. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut, la paragrafele 21-27 din decizia anterior menționată, că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, care impune condiția unicității subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate, creează discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane care săvârșesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii.

Eliminarea din legea criticată a formulei redacționale inițiale a art. 35 alin. (1) fraza întâi nu răspunde imperativului corelării legii reexaminate cu cele două decizii ale instanței constituționale, și, pe cale de consecință, nici cu Legea fundamentală. Formula redacțională inițială a art. 35 alin. (1) fraza întâi se încadra în coordonatele trasate în Decizia nr. 368/2017. Decizia nr. 650/2018 viza doar art. 35 alin. (1) fraza a doua. Altfel spus, suprimarea în integralitate a voinței legiuitorului exprimate în varianta inițială a legii – ce urmărea punerea în acord a definiției infracțiunii continuate cu Decizia nr. 368/2017 – echivalează nu numai cu o depășire a limitelor Deciziei nr. 650/2018, dar și cu nerespectarea obligației constituționale a Parlamentului de a opera, cu prilejul reexaminării legii, acele intervenții impuse cu evidență de necesitatea conformității acelor dispoziții/sintagme declarate neconstituționale cu normele Constituției.

În concluzie, considerăm că, în acest caz, Parlamentul avea deschisă calea reexaminării doar în ceea ce privește dispozițiile cuprinse în fraza a doua a art. 35 alin. (1), acesta neputând efectua modificări în privința primei fraze a alin. (1) al art. 35, care corespundea celor statuate prin Decizia nr. 368/2017, întrucât nu conținea condiția unicității subiectului pasiv pentru reținerea infracțiunii continuate. Așadar, prin eliminarea în totalitate a modificărilor de la art. I pct. 5 din forma ce a făcut obiectul controlului de constituționalitate a priori – și menținerea în fondul normativ a unei dispoziții parțial neconstituționale – Parlamentul a depășit limitele Deciziei nr. 650/2018, și a ignorat Decizia nr. 368/2017, ceea ce este de natură să încalce prevederile art. 147 alin. (2) coroborat cu alin. (1) și alin. (4) ale aceleiași norme constituționale. În esență, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme declarate neconstituționale cu o decizie a Curții Constituționale, Parlamentul are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenția asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Această deplină competență de care beneficiază Parlamentul este însă restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curții Constituționale prin care norma în vigoare (ce face obiectul intervenției legislative) a fost declarată, fie chiar și parțial neconstituțională. Într-o interpretare contrară, ar însemna că în aplicarea art. 147 alin. (1), (2) și alin. (4) din Constituție, legiuitorul – în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curții Constituționale -are un drept de selecție cu privire la acestea, putând chiar prin decizia sa să mențină în legislație norme afectate de un viciu de neconstituționalitate.

I.2. Art. I pct. 6 [cu referire la modificarea art. 39 alin. (1) lit. b), c) și e) din Codul penal] din legea în forma anterioară controlului de constituționalitate prevedea că articolul 39 alineatul (1), literele b), c) și e) se modifică și vor avea următorul cuprins: „b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se poate adăuga un spor de până la 3 ani; c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor până la o treime din acel maxim; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii potrivit dispoziției de la lit. b), la care se adaugă pedeapsa amenzii potrivit dispoziției de la lit. c).”

Prin Decizia nr. 650/2018, par. 290 – 313, Curtea Constituțională a reținut că „legiuitorul are competența de a reveni la sistemul cumulului juridic cu spor facultativ și variabil și nimic nu îl împiedică să facă acest lucru, însă aceasta presupune majorarea limitelor speciale de pedeapsă, precum și a cuantumului sporului de pedeapsă, pentru a nu se ajunge la alterarea sistemului cumulului juridic și adoptarea, în realitate, a sistemului absorbției, ceea ce ar echivala cu nepedepsirea celorlalte infracțiuni aflate în concurs”. În această decizie, Curtea a reținut că „Practic, se constată că legiuitorul, deși menține sistemul cumulului juridic în privința sancționării concursului de infracțiuni, prin reglementarea aplicării numai a unui spor facultativ, alterează sistemul cumulului juridic, deplasându-l, în mod nepermis, către cel al absorbției”, constatând că art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) și e) cu trimitere la lit. b) ] din lege încalcă art. 1 alin. (3) din Constituție.

În schimb, Curtea a reținut că aceste aspecte nu se aplică în privința modificărilor preconizate prin textul criticat, pentru art. 39 alin. (1) lit. c) și lit. e) cu trimitere la lit. c) din Codul penal. Spre deosebire de regimul sancționator prevăzut pentru ipoteza stabilirii doar a unor pedepse penale cu închisoarea, în situația în care, pentru infracțiunile ce formează concursul de infracțiuni, sunt stabilite numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim.

Curtea a reținut că „în ipoteza reglementată prin art. I pct. 6 din lege, pentru art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, sporul prevăzut de legiuitor este de o treime din maximul special al pedepsei celei mai grele aplicate, cuantum care, astfel determinat, este adecvat situației comiterii unui concurs de infracțiuni pentru care se aplică pedeapsa amenzii penale, prin urmare unor infracțiuni care prezintă pericol mai scăzut pentru valorile sociale ocrotite prin norma penală față de infracțiunile pentru care sunt aplicate doar pedepse cu închisoarea, reglementate la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, și, totodată, proporțional cu scopul urmărit de legiuitor, acela al descurajării perseverenței infracționale”.

În acest sens, Curtea a reținut că „art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. c) și e) cu trimitere la lit. c) ] nu contravine prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție”. Astfel, dat fiind faptul că în forma legii criticate, Parlamentul a eliminat art. 39 alin. (1) lit. b), menținându-se forma aflată în vigoare, această eliminare a realizat și punerea în acord cu decizia Curții a trimiterii la litera b) din cuprinsul art. 39 alin. (1) lit. e).

Așadar, în procedura de punere în acord a legii cu Decizia nr. 650/2018, legiuitorul nu trebuia să elimine și modificarea adusă art. 39 alin. (1) lit. e), ci să o păstreze cu trimiterea realizată la lit. c), astfel: „e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii potrivit dispoziției de la lit. b), la care se adaugă pedeapsa amenzii potrivit dispoziției de la lit. c)”.

Eliminând din textul legii această literă, legiuitorul a depășit limitele reexaminării, încălcând art. 147 alin. (2) din Constituție, prin revenirea la textul aflat în vigoare și anume: „e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c)”. Astfel, în cazul prevăzut de litera e), în aplicarea cumulului juridic, se revine la obligația aplicării în întregime a pedepsei amenzii conform literei c), depășindu-se limitele reexaminării și reglementându-se o normă neclară: pe o parte, obligația de aplicare „în întregime” a pedepsei amenzii, conform lit. c), dar pe de altă parte reglementarea unui spor facultativ de o treime din pedeapsa cea mai grea.

În aceste condiții, revenirea la norma aflată în vigoare, prin depășirea limitelor reexaminării face ca norma să fie inaplicabilă, făcându-se trimitere la aplicarea „în întregime” a unei pedepse, în condițiile în care sporul adăugat pedepsei celei mai grele este unul facultativ.

I.3. Aceleași critici sunt aplicabile și în ceea ce privește modul în care s-au pus de acord cu Decizia nr. 650/2018 dispozițiile art. I pct. 28 din forma anterioară a legii supuse controlului de constituționalitate. Acest articol stabilea introducerea, după art. 159 al Codului penal, a unui nou articol, art. 1591, potrivit căruia acordul de mediere produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Prin Decizia nr. 650/2018 (par. 440) Curtea Constituțională a statuat că „(…) pentru a fi în acord cu Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016 și, totodată, cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, prevederile art. 1591 din Codul penal trebuie să prevadă ca termen-limită pentru încheierea acordului de mediere momentul citirii actului de sesizare a instanței.”

Astfel, prin Decizia nr. 397/2016, Curtea a stabilit că: „dispozițiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței. Pentru a pronunța această soluție, instanța de contencios constituțional a constatat, la paragrafele 28-37 ale deciziei anterior menționate, că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu poate fi exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii. Din dispozițiile art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală reiese că, în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. g) din acest cod, instanța pronunță încetarea procesului penal.”

În forma adoptată prin legea criticată, dispozițiile art. I pct. 28 [cu referire la art. 1591 – neconstituțional în ceea ce privește sintagma „până la pronunțarea unei hotărâri definitive”] nu se mai regăsesc, în urma reexaminării Parlamentul eliminând în totalitate reglementarea privind acordul de mediere, deși potrivit Deciziei nr. 650/2018 ar fi trebuit să modifice respectivele dispoziții numai în sensul stabilirii ca termen-limită pentru încheierea acordului de mediere – momentul citirii actului de sesizare a instanței. Or, eliminarea întregului art. I pct. 28 din legea criticată contravine prevederilor art. 147 alin. (2) coroborate cu cele ale alin. (1) și (4) ale aceluiași articol.

I.4. a) Aceleași critici sunt aplicabile și în ceea ce privește modul în care s-au pus de acord cu Decizia nr. 650/2018 dispozițiile art. I pct. 50 cu referire la art. 297 Cod penal din forma anterioară a legii supuse controlului de constituționalitate.

Astfel, în cadrul procedurii de punere în acord a legii cu Decizia Curții Constituționale nr. 650/2018 Parlamentul a eliminat cu totul intervenția legislativă asupra art. 297 Cod penal, deși prin Decizia nr. 405/2016 instanța constituțională a statuat că dispozițiile art. 297 Cod penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

La art. I pct. 50 se prevedea că „ La articolul 297, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins: „Art. 297. – (1) Fapta funcționarului public, aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu reglementate expres prin legi, ordonanțe de guvern sau ordonanțe de urgență, care refuză să îndeplinească un act sau îl îndeplinește prin încălcarea atribuțiilor astfel reglementate, a unor dispoziții exprese dintr-o lege, ordonanță de guvern sau ordonanță de urgență, în scopul de a obține pentru sine, soț, rudă sau afin până la gradul II inclusiv, un folos material necuvenit și prin aceasta cauzează o pagubă certă și efectivă mai mare decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 5 ani sau amendă.”

Prin Decizia nr. 650/2018 Curtea Constituțională a constatat că art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1) ] din lege este neconstituțional, încălcând art. 1 alin. (3), art. 11 alin. (1) și art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție. Pentru a decide astfel, instanța constituțională a reținut că: «621. Examinând criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea constată că sintagma „în scopul de a obține pentru sine, soț, rudă sau afin până la gradul II inclusiv” încalcă art. 11 alin. (1) din Constituție, prin raportare la art. 19 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, conform căruia „Fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție, faptei unui agent public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate”. Curtea observă, așadar, că textul Convenției nu condiționează folosul necuvenit obținut de calitatea beneficiarului. De asemenea, sintagma „un folos material” încalcă art. 11 alin. (1) prin raportare la art. 19 din aceeași Convenție. Textul Convenției nu reglementează vreo anumită natură a folosului, ci orice folos, fie că este patrimonial sau nepatrimonial. 622. Distinct de încălcarea art. 11 alin. (1) din Constituție, Curtea reține că aceste sintagme încalcă și art. 1 alin. (3) din Constituție, întrucât obținerea de foloase materiale pentru sine, soț, rudă sau afin până la gradul II inclusiv creează premisa necesară realizării unor vădite acte de abuz în serviciu ai căror beneficiari să fie terțe persoane care nu au niciun grad de rudenie sau afinitate cu autorul faptei. Întrucât textul nu se referă la membrul de familie în sensul art. 177 din Codul penal rezultă că un abuz în serviciu realizat în favoarea concubinului nu poate fi calificat drept abuz în serviciu, nefiind îndeplinită această cerință esențială a textului de incriminare. Însă, distinct de această problemă, abuzul în serviciu, prin natura sa, nu se caracterizează și nu este condiționat de legătura de rudenie/afinitate/afectivă/politică etc. a persoanei în cauză, ci de actul său contrar legii, realizat în considerarea funcției sale. Totodată, limitarea cerinței esențiale la obținerea numai de foloase materiale este de natură a reduce sfera de aplicare a infracțiunii analizate, iar valorile sociale presupus a fi ocrotite prin aceasta – buna funcționare a entităților publice – vor cunoaște o protecție mult diminuată. 623. De asemenea, Curtea constată că, stabilind o cerință esențială pentru existența abuzului în serviciu, circumscris unui scop avut în vedere de autorul acestuia, respectiv de aproprierea unor foloase necuvenite, legiuitorul mută centrul de greutate al infracțiunii de la protejarea unităților publice la verificarea folosului realizat de către autor. Prin urmare, Curtea constată că, potrivit textului criticat, dacă subiectul activ al infracțiunii nu realizează vreun folos din fapta sa, dar a vătămat drepturi/interese legitime ale persoanelor [retrocedări de terenuri cu încălcarea legii în considerarea funcției deținute] acesta nu săvârșește infracțiunea de abuz în serviciu. 624. Curtea reține că introducerea unei asemenea cerințe esențiale printre condițiile de tipicitate ale infracțiunii duce, în sine, la restrângerea sferei sale de aplicare, cu grave consecințe asupra drepturilor și libertăților fundamentale. De multe ori reparația civilă nu este îndeajuns și de aceea se impune și o protecție penală corespunzătoare în ipoteza lezării acestora. Prin urmare, având în vedere modul de formulare a textului, acesta creează premisele necesare încălcării unor drepturi și libertăți fundamentale care se află în relație directă cu atribuțiile de serviciu îndeplinite de funcționarul public, subiect activ al infracțiunii, ceea ce, prin amploarea sa, reprezintă o amenințare la adresa statului de drept. În aceste condiții, Curtea constată și încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție. 625. Curtea mai constată că a fost modificat elementul material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu din „neîndeplinirea unui act” în „refuzul de a îndeplini un act”. Prin urmare, infracțiunea devine una comisivă în sensul că trebuie să existe un refuz materializat al subiectului activ, mai exact un act al acestuia prin care refuză îndeplinirea unei competențe legale care îi incumbă. Or, în realitate, prin natura sa, abuzul în serviciu poate fi săvârșit atât printr-o acțiune, cât și printr-o inacțiune. Faptul de a considera că această infracțiune este numai una comisivă lezează capacitatea statului de a corecta conduita funcționarilor publici prin tragerea lor la răspundere penală. S-ar accepta că abuzul în serviciu va presupune doar exercitarea defectuoasă a competențelor funcționarului [prin refuzul de a îndeplini un act], nu și neexercitarea acestor competențe, ipoteze alternative de săvârșire a infracțiunii la fel de grave atât pentru buna desfășurare a activității entităților publice, cât și pentru imaginea și standardul de profesionalism asociat funcției publice. Prin urmare, reconfigurarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu este contrară art. 1 alin. (3) din Constituție, lipsind statul de o pârghie legală importantă care să descurajeze încălcarea îndatoririlor de serviciu. 626. De asemenea, Curtea mai constată că legiuitorul nu a pus de acord prevederile art. 297 din Codul penal cu Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016. În aplicarea Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, legiuitorul ar fi trebuit să fie mai ales preocupat de definirea intensității vătămării, cu referire la drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice, și nu de stabilirea unui prag valoric derizoriu în sine, care, în realitate, nu rezolvă problema caracterului de ultima ratio a sancțiunii penale. Practic, prin modul de reglementare a textului analizat, vor persista aceleași probleme cu privire la dificultatea delimitării diverselor forme de răspundere, față de cea penală. Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, ignorând viziunea de ansamblu ce rezultă din decizia Curții Constituționale asupra infracțiunii antereferite.»

Față de cele de mai sus, reiese fără echivoc faptul că eliminarea în integralitate a intervenției legislative asupra art. 297 Cod penal contravine art. 147 alin. (2) prin raportare la alin. (1) și alin. (4) ale aceluiași articol din Constituție.

b) Pe de altă parte, la art. II din legea criticată se prevede că : „Articolul 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă.” Forma anterioară supusă controlului anterior de constituționalitate, la art. III avea același conținut.

Prin Decizia nr. 650/2018 Curtea Constituțională din perspectiva criticilor de neconstituționalitate extrinsecă a stabilit că adoptarea art. III [cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000] din lege este constituțională, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (3) și art. 64 alin. (4) din Constituție.

Prin aceeași decizie se reține, însă, un raport de complementaritate între art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 297 din Codul penal referitor la infracțiunea de abuz în serviciu. Astfel, la pct. 213 din Decizia nr. 650/2018 Curtea reține că: „abrogarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 este, în realitate, într-un raport de complementaritate cu modificările aduse art. 297 din Codul penal referitor la infracțiunea de abuz în serviciu. Astfel, din rațiuni de corelare legislativă, în măsura în care se modifică o anumită soluție legislativă din Codul penal, aflată în legătură directă cu o normă de incriminare dintr-o altă lege cu dispoziții penale, atunci Comisia specială comună poate realiza o asemenea operațiune.”

Totodată, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 458/2017: «29. Având în vedere aceste considerente de principiu, Curtea observă că dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 dispun că, în cazul infracțiunii de abuz în serviciu [astfel cum aceasta este configurată de art. 297 alin. (1) din Codul penal], dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. În continuare, Curtea reține că infracțiunea de abuz în serviciu este reglementată de dispozițiile art. 297 din Codul penal, care la alin. (1) prevăd că fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea legii (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată) și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. 30. Din analiza dispozițiilor anterior menționate rezultă că norma prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal reprezintă o normă completă, în structura sa putând fi identificate atât dispoziția – nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin încălcarea legii (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată) -, cât și sancțiunea – pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Spre deosebire de art. 297 alin. (1) din Codul penal, art. 132 din Legea nr. 78/2000 conține o trimitere la infracțiunea de abuz în serviciu, adăugându-se de către legiuitor o circumstanțiere specială, aceea a obținerii de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Așa fiind, Curtea observă că dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 nu conțin în cuprinsul lor dispoziția necesară existenței unei norme penale complete, iar în ceea ce privește sancțiunea acestea fac referire la limitele speciale ale pedepsei pentru infracțiunea de abuz în serviciu, care se majorează cu o treime. Cu alte cuvinte, în cuprinsul dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 legiuitorul nu a descris o faptă distinctă, cu o configurație proprie, ci a făcut trimitere la dispoziția și pedeapsa cuprinsă în art. 297 din Codul penal.»

Față de cele de mai sus, având în vedere – pe de o parte raportul de complementaritate fixat de Curtea Constituțională între art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 297 din Codul penal referitor la infracțiunea de abuz în serviciu (pct. 213 din Decizia nr. 650/2018), iar – pe de altă parte necesitatea asigurării unei protecții sporite a valorilor sociale și necesitatea existenței unor pârghii legale de natură a descuraja încălcarea unor asemenea valori [ansamblul considerentelor de la par. 621-626 ale Deciziei nr. 650/2018 enumerate la pct. I.3.lit. a) din prezenta sesizare], soluția abrogării art. 132 din Legea nr. 78/2000 contravine art. 147 alin. (2) prin raportare la alin. (1) și (4) ale aceluiași articol din Constituție.

În plus, dacă din rațiuni de corelare legislativă, în măsura în care se aducea vreo modificare art. 297 din Codul penal, aflat în legătură directă cu o normă de incriminare dintr-o altă lege cu dispoziții penale – art. 132 din Legea nr. 78/2000 – s-ar fi putut găsi vreo justificare pentru soluția abrogării art. 132 din Legea nr. 78/2000, în condițiile eliminării oricărei intervenții asupra art. 297 Cod penal, soluția abrogării nu numai că nu își mai găsește vreo justificare, însă lipsește statul de o pârghie legală importantă care să descurajeze încălcarea îndatoririlor de serviciu atunci când funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, ceea ce, prin amploarea sa, poate reprezenta chiar o amenințare la adresa statului de drept.

Mai mult, având în vedere că art. 132 din Legea nr. 78/2000 face parte dintr-o lege cu dispoziții penale speciale menite să combată fenomenul corupției, norma de dezincriminare cuprinsă în art. II din legea criticată afectează valori fundamentale ale societății și a fost adoptată cu încălcarea marjei de apreciere a Parlamentului conferită de art. 61 alin. (1) din Constituție. Astfel, considerăm relevantă jurisprudența recentă a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 584/2018 în care Curtea Constituțională a statuat că:

„65. Cu privire la marja de apreciere a Parlamentului în structurarea politicii penale a statului, Curtea, în jurisprudența sa [cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 66], atunci când analizează norme de drept penal substanțial, precizează că, deși, în principiu, Parlamentul se bucură de o competență exclusivă în reglementarea măsurilor ce țin de politica penală a statului, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Astfel, incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcție de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opțiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor și exigențelor constituționale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016). De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu își poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Constituție (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). (…)

67. De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că „fenomenul corupției este considerat a fi una dintre cele mai grave amenințări cu privire la instituțiile statului de drept, democrație, drepturile omului, echitatea și justiția socială, cu efecte negative asupra activității autorităților și instituțiilor publice și asupra funcționării economiei de piață. Corupția se constituie într-un obstacol al dezvoltării economice a statului și compromite stabilitatea instituțiilor democratice și fundamentul moral al societății. În consecință, în ultima perioadă, politica penală declarată a statului a fost aceea de a intensifica eforturile în scopul adoptării unor acte normative în materia combaterii corupției, care, printre altele, să prevadă incriminarea coordonată a tuturor infracțiunilor de corupție la toate nivelurile autorităților și instituțiilor statului” [Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014].

68. Prin urmare, din cele de mai sus, rezultă că marja de apreciere a legiuitorului este una redusă atunci când în discuție sunt infracțiunile de corupție sau asimilate acestora, astfel încât controlul Curții Constituționale este unul strict. În cauza de față, modificările preconizate sunt contrare exigențelor statului de drept, tocmai pentru că odată intrate în dreptul pozitiv afectează capacitatea statului de a lupta în mod eficient împotriva fenomenului corupției. Or, obligația pozitivă a statului este aceea de a-și crea un sistem normativ apt să răspundă la amenințările la adresa valorilor sale constituționale, să asigure buna și corecta funcționare a autorităților și instituțiilor sale și să protejeze securitatea juridică a cetățeanului. De aceea, legiuitorul are obligația constituțională să reglementeze măsuri cu finalitatea mai sus indicată, iar nu să adopte soluții legislative care împiedică realizarea acesteia. În consecință, Curtea constată că textul legal criticat încalcă obligația pozitivă a legiuitorului derivată din art. 1 alin. (3) din Constituție, cu referire la exigențele statului de drept, de a reglementa un sistem unitar de norme penale apte să combată fenomenul corupției.

69. De asemenea, Curtea reține că infracțiunea analizată ca natură juridică fiind una de corupție, rezultă, din această calificare, că devin aplicabile, în coordonatele prezentei cauze, Convenția penală privind corupția, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, și Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004.

70. Convenția penală privind corupția prevede că fiecare parte – stat semnatar al convenției – adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracțiune, conform dreptului său intern, atunci când s-a săvârșit cu intenție, fapta de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit unuia dintre agenții săi publici sau persoanei membre a unei adunări publice naționale care exercită puteri legislative sau administrative, pentru el sau pentru altcineva, pentru ca acesta să îndeplinească ori să se abțină de la îndeplinirea unui act în exercițiul funcțiilor sale (corupția activă) sau fapta unuia dintre agenții săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice folos necuvenit pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească un act în exercitarea funcțiilor sale (corupția pasivă) [a se vedea art. 2 și 3 din Convenție]. Astfel, art. 3 din Convenția penală cu privire la corupție prevede că „Fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracțiune, conform dreptului său intern, atunci când s-a săvârșit cu intenție, fapta unuia dintre agenții săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice folos necuvenit pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească un act în exercitarea funcțiilor sale”.

71. Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției prevede obligația fiecărui stat parte de a adopta măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție, faptelor vizând corupția agenților publici naționali (art. 15), sustragerea, deturnarea sau altă folosire ilicită de bunuri de către un agent public (art. 17), traficul de influență (art. 18), abuzul de funcții (art. 19), îmbogățirea ilicită (art. 20). Curtea reține că incidență în cauză are art. 15 lit. b) din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, potrivit căruia „Fiecare stat parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție: [] b) faptei unui agent public de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine ori pentru altă persoană sau entitate, cu scopul de a îndeplini sau de a se abține să îndeplinească un act în exercițiul funcțiilor sale oficiale”.

72. Prin urmare, textul de lege astfel cum acesta este normat în prezent răspunde finalității acestei obligații internaționale asumate de statul român, iar a reduce sfera sa de incidență ar echivala, astfel cum s-a arătat, cu acceptarea și tolerarea unor acte de corupție, ceea ce intră, în mod fundamental, în coliziune cu obligațiile internaționale asumate de statul român. Curtea reține că marja de apreciere a statului în structurarea politicii sale penale este limitată, pe lângă exigențele expres stabilite în textul Constituției, de obligațiile internaționale pe care acesta și le-a asumat, iar, în ceea ce privește combaterea corupției, domeniu în care actele internaționale creează obligații în sarcina statelor în sensul normativizării unor astfel de infracțiuni, statul trebuie să incrimineze astfel de fapte, activitatea sa normativă fiind îndreptată spre un asemenea scop. Dezincriminarea unor fapte de corupție, rezultată din jocul reglementărilor referitoare la latura obiectivă a textelor de lege în vigoare, precum în cauza de față, echivalează cu o nerespectare a obligațiilor sale internaționale. Încălcarea obligațiilor asumate de România prin tratatele la care este parte contravine prevederilor constituționale ale art. 11 alin. (1) care consacră obligativitatea statului român de a respecta întocmai și cu bună-credință obligațiile ce îi revin din tratatele la care este parte [a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 195 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 5 iunie 2015, paragraful 25].”

II. Încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (2) din Constituție prin raportare la cele ale art. 1 alin. (5) din Constituție

În jurisprudența sa, în legătură cu dispozițiile art. 147 alin. (2) din Constituție, Curtea Constituțională a reținut că: „Acest text [n.r. art. 147 alin. (2)] limitează reluarea procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale de către Curtea Constituțională.” (Decizia nr. 551/2004). Totodată, prin Decizia nr. 75/2019 (par. 48) Curtea Constituțională a statuat: „Ca efect al prezentei decizii, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile legii în limitele deciziei Curții Constituționale, ceea ce presupune ca dezbaterea parlamentară să fie reluată în limitele cererii de reexaminare, însă numai cu privire la dispozițiile care au făcut obiectul sesizării și controlului de constituționalitate în prezenta cauză.”

De asemenea, potrivit par. 187 al Deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018, în cadrul procedurii de reexaminare, Parlamentul poate modifica și alte prevederi legale decât cele constatate ca fiind neconstituționale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispozițiile declarate ca fiind neconstituționale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziții ale legii ca operațiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanță legii în cauză.

Așadar, în conformitate cu art. 147 alin. (2) din Constituție, Parlamentul este ținut în procedura de punere de acord a legii cu decizia Curții Constituționale de limitele trasate de aceasta, respectiv de modificarea, completarea ori eliminarea/abrogarea acelor norme declarate de Curtea Constituțională în mod expres ca fiind neconstituționale în tot sau în parte. Punerea de acord a legii cu decizia Curții Constituționale nu poate face abstracție de rolul și competențele Parlamentului care poate adopta oricare dintre aceste soluții cu privire la textele declarate neconstituționale, fără a depăși cele statuate expres prin dispozitivul şi considerentele deciziei Curții Constituționale. În același timp, cu privire la normele declarate parțial neconstituționale, Parlamentul are o marjă de discreționaritate limitată, iar intervenția acestuia asupra textelor respective trebuie să fie analizată strict din perspectiva considerentelor deciziei Curții Constituționale. Orice altă interpretare ar însemna că, în esență, Parlamentul în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu decizia Curții Constituționale, are dreptul de a decide, dincolo de cele statuate de considerentele Curții Constituționale, care, potrivit jurisprudenței acesteia se impun cu aceeași forță obligatorie (Decizia Plenului CCR nr. I/1995).

Din această perspectivă, reexaminarea unei legi în condițiile art. 147 alin. (2) se distinge fundamental de reexaminarea în condițiile art. 77 alin. (2) din Constituție, această diferență fiind expresia rolului constituțional al Curții Constituționale.

Astfel, dacă în cazul unei reexaminări cerute de Președintele României, marja de discreționaritate a Parlamentului cu privire la conținutul normativ al dispoziției a cărei reanalizare s-a solicitat este deplină, sub aspectul conținutului, singura limitare fiind cea legată de imposibilitatea de a interveni asupra altor texte decât cele care au făcut obiectul reexaminării, în cazul reexaminării în condițiile art. 147 alin. (2), Parlamentul este obligat să reanalizeze normele strict prin raportare la decizia Curții Constituționale, iar soluțiile de modificare, completare sau eliminare/abrogare trebuie să fie în strictă legătură cu considerentele deciziei. Această perspectivă se impune cu atât mai mult cu cât norma în cauză a făcut obiectul controlului de constituționalitate în ansamblul ei ori din multiple perspective, iar Curtea Constituțională, subliniind necesitatea reglementării, a reținut neconstituționalitatea doar a unei/unor sintagme sau teze din conținutul normelor în cauză.

Cu alte cuvinte, după revizuirea Legii fundamentale, ca expresie a obligației Parlamentului de a se conforma deciziei Curții Constituționale (dispozitiv și considerente), Parlamentului deși îi este deschisă posibilitatea de a interveni asupra unei dispoziții declarate parțial ca fiind neconstituțională, conformarea acestuia cu obligația prevăzută de art. 147 alin. (2) din Constituție implică o intervenție permanent limitată la considerentele deciziei Curții Constituționale. Prin urmare, punerea de acord a legii cu decizia Curții Constituționale nu poate și nu trebuie să se rezume la un proces mimetic, formal, de simplă extragere din conținutul legii în integralitate a textelor cu privire la care Curtea a constatat neconstituționalitatea doar a unei sintagme, întrucât depășește limitele reexaminării.

În conformitate cu rolul Curții Constituționale și cu valențele controlului de constituționalitate, așa cum l-a instituit legiuitorul constituant derivat, acest proces implică în mod obligatoriu, o conduită loială din partea Parlamentului și o analiză aplicată și responsabilă a tuturor textelor declarate neconstituționale, prin raportare la considerentele deciziei, în caz contrar o asemenea conduită putând să echivaleze chiar cu o înfrângere a caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale.

Astfel, ori de câte ori în considerentele deciziei s-a susținut necesitatea reglementării, a unei clarificări sau completări a normei, opțiunea eliminării integrale a textelor declarate doar parțial neconstituționale contravine considerentelor deciziei. Or, din perspectiva considerentelor Deciziei nr. 633/2018 și a conținutului legii criticate, reiese faptul că autoritatea legiuitoare s-a comportat ca și când nu ar fi fost în procedura punerii de acord a legii cu decizia Curții Constituționale, ci în procedura obișnuită/comună de legiferare.

II.1. Art. I. pct. 15 din legea criticată, cu referire la art. 100 alin. (1) lit. b)-d) Cod Penal, precum și art. I pct. 19 din legea criticată cu referire la art. 155 alin. (2) Cod Penal contravin dispozițiilor art. 147 alin. (2) și ale art. 1 alin. (5) din Constituție.

a) Art. 100 alin. (1) lit. b)-d) din legea criticată prevede: „1) Liberarea condiționată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: (…) b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; c) cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; d) instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.”

Prin Decizia nr. 650/2018 Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. I pct. 21 cu referire la art. 100 alin. (1) lit. d). În urma reexaminării, la art. I pct. 15 din legea criticată se prevede că art. 100 se modifică.

În conformitate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 59 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: «(1) Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și în redarea lor într-o nouă formulare. (2) Pentru exprimarea normativă a intenției de modificare a unui act normativ se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare, iar dispoziția propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma „se modifică și va avea următorul cuprins:”, urmată de redarea noului text.»

Or, cu ocazia reexaminării, Parlamentul a optat pentru înlocuirea dispoziției declarate neconstituționale cu forma în vigoare a normei juridice, astfel că, în realitate nu suntem în prezența unei modificări legislative. În plus, reluarea dispozițiilor în vigoare s-a realizat și în ceea ce privește lit. b) și lit. c) ale alin. (1) al art. 100 Cod penal.

b) Același procedeu a fost utilizat și cu privire la art. I pct. 19 din legea criticată cu referire la art. 155 alin. (2) Cod penal.

Astfel, prin Decizia nr. 650/2018, par. 417-423 Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (2) Cod Penal, reținând că: „întreruperea cursului prescripției trebuie să producă efecte față de toți participanții la săvârșirea unei infracțiuni, și nu cu privire numai față de persoana în favoarea căreia curge prescripția de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură” și că: „întreruperea termenului de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen de prescripție, nu poate fi raportată la persoană, ci la faptă, acesta din urmă fiind criteriul care ține de natura prescripției.”

Or, legea criticată prevede la art. I pct. 19 modificarea întregului art. 155 din Codul penal, alin. (2) al acestui articol având următorul conținut: „După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție”. Astfel, în urma reexaminării acestei norme, Parlamentul a preluat, de fapt, forma în vigoare a art. 155 alin. (2) Cod Penal, în realitate nefiind adusă vreo modificare acestui text, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) și art. 1 alin. (5) din Constituție.

Așadar, spre deosebire de situația descrisă la art. I din prezenta sesizare, în care Parlamentul, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu decizia Curții Constituționale, nu avea posibilitatea eliminării formulei redacționale inițiale, în cazurile arătate în cadrul prezentului punct, punerea de acord ar fi permis eliminarea textelor în cauză. Astfel, respectarea normelor de tehnică legislativă impunea ca, în situația în care textele rezultate în urma punerii de acord cu decizia Curții sunt identice cu cele în vigoare, Parlamentul să elimine din conținutul normativ al legii respectivele intervenții. În consecință, menținerea acestor dispoziții redundante contrare și normelor de tehnică legislativă echivalează nu numai cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, dar și cu cele ale 147 alin. (2) din Legea fundamentală.

În plus, prin Decizia nr. 650/2018 par. 414-423 Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 27 cu referire la art. 155 alin. (2) Cod penal reținând în considerentele acesteia că: „(…) prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluția contrară ar fi de natură a afecta însăși substanța instituției prescripției, aceea de consecință a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, și ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind astfel semnificația instituției prescripției răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. (…) Din cele de mai sus rezultă că instanța constituțională a constatat că, prin natura sa, prescripția semnifică diminuarea rezonanței sociale a săvârșirii infracțiunii, până la uitarea ei de către membrii societății, ceea ce înseamnă că ea produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. Or, textul legal criticat nu face decât să altereze natura juridică a prescripției, înlocuind semnificația instituției prescripției răspunderii penale în ipoteza comiterii unei infracțiuni în participație cu unul dintre efectele acesteia. Prin urmare, întreruperea cursului prescripției trebuie să producă efecte față de toți participanții la săvârșirea unei infracțiuni, și nu cu privire numai față de persoana în favoarea căreia curge prescripția de la momentul la care s-a comunicat actul de procedură. Prin urmare, întrucât, prin prisma instituției prescripției răspunderii penale, comunicarea actului de procedură prevăzut de lege autorului sau unuia dintre participanții la săvârșirea infracțiunii semnifică o menținere a rezonanței sociale a faptei, ceea ce înseamnă că fapta nu a fost uitată și este în atenția societății, efectul acesteia vizează fapta, și nu persoanele. Prin urmare, întreruperea termenului de prescripție, cu consecința curgerii unui nou termen de prescripție, nu poate fi raportată la persoană, ci la faptă, acesta din urmă fiind criteriul care ține de natura prescripției.”

În forma legii rezultată în procedura punerii de acord cu decizia Curții Constituționale dispozițiile art. 155 alin. (1) nu au fost corelate cu cele ale alin. (2) – ce făceau referire la persoană și nu la faptă. Astfel, potrivit art. 155 alin. (1) din legea criticată: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe pentru fiecare faptă și persoană prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal.”

Considerăm că termenul prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, ce trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, fără a mai fi necesară referirea la persoană, termenele de prescripție fiind reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, considerentele deciziilor instanței de contencios constituțional au aceeași forță obligatorie ca și dispozitivul. Or, Parlamentul în procedura deschisă potrivit art. 147 alin. (2) din Constituție a operat modificări în conținutul normativ al art. 155 Cod penal cu ignorarea considerentelor Deciziei nr. 650/2018 par. 419 și 421.

II.2 La art. I pct. 16 din legea criticată, cu referire la art. 1121 Cod Penal, se modifică doar alin. (1), ceea ce contravine art. 147 alin. (2) și art. 1 alin. (5) din Constituție. Astfel, în forma supusă inițial controlului de constituționalitate se intervenea asupra acestui text din Codul Penal la art. I pct. 22. Prin Decizia nr. 650/2018, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „probele administrate” din cuprinsul art. 1121 alin. (2) lit. b) Cod penal este neconstituțională, iar dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) Cod penal sunt constituționale. În urma reexaminării, Parlamentul a eliminat, însă, întregul alineat (2) al art. 1121 Cod penal, cu depășirea limitelor fixate prin această decizie, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) din Constituție.

În plus, renunțarea la intervenția asupra dispozițiilor art. 1121 alin. (2) lit. b) Cod penal corelativ cu eliminarea enumerării infracțiunilor din cuprinsul alin. (1) al art. 1121 Cod penal conduce la impredictibilitatea și neclaritatea formei în vigoare a lit. b) a alin. (2).

În forma legii supuse controlului de constituționalitate, alin. (1) al art. 1121 Cod penal prevede că: „Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când față de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material și pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, iar instanța își formează convingerea, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor administrate, că bunurile respective provin din activități infracționale. Convingerea instanței se poate baza inclusiv pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei.” Forma în vigoare a alin. (2) lit. b) al art. 1121 Cod penal prevede: „Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (…) b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la alin. (1).”

Față de cele de mai sus rezultă că – fiind eliminată enumerarea infracțiunilor de la alin. (1) – sintagma „activități infracționale de natura celor prevăzute la alin. (1)” din conținutul lit. b) alin. (2) devine implicit golită de conținut. În plus, cerința de la lit. b), reprezentând o condiție cumulativă pentru dispunerea confiscării extinse, face, ca în realitate această măsură să nu mai poată fi dispusă, judecătorul neavând posibilitatea aprecierii cu privire la natura activităților infracționale. În consecință, lipsa de claritate a normei de la art. I pct. 16 și impredictibilitatea acesteia încalcă art. 1 alin. (5) și art. 147 alin. (2) din Constituție.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteți sesizarea de neconstituționalitate și să constatați că dispozițiile criticate din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt neconstituționale.

PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS – WERNER IOHANNIS