Klaus Iohannis a contestat la CCR modificarea legii privind medierea şi organizarea profesiei de mediator

Art. I pct. 6 din legea criticată prevede completarea art. 18 din Legea nr. 192/2006 cu un nou alineat, potrivit căruia: „Consiliul de mediere înfiinţează Institutul de formare continuă, în vederea creşterii calităţii pregătirii profesionale continue a mediatorilor autorizaţi”.

Conform sesizării, norma nu precizează statutul juridic al acestei entităţi, nefiind clar care sunt dispoziţiile aplicabile acestuia. În al doilea rând, este neclar dacă formarea profesională a mediatorilor va fi asigurată doar de această entitate sau rolul său va fi unul complementar celorlalţi furnizori de formare profesională prevăzuţi la art. 9 alin. (1) din lege, potrivit căruia: „Formarea profesională a mediatorilor se asigură prin cursuri de formare profesională organizate de către furnizorii de formare şi de către instituţiile de învăţământ superior acreditate.

Preşedintele susţine că neclarităţile privind statutul juridic al Institutului de formare continuă, respectiv raportul dintre acesta şi ceilalţi furnizori de formare profesională prevăzuţi deja de dispoziţiile Legii nr. 192/2006 generează o neclaritate în aplicare, contrar exigenţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Potrivit alin. (21) al art. 43 din Legea nr. 192/2006, părţile „vor încerca soluţionarea litigiului prin mediere” în cazurile prevăzute de art. 601 din lege. Forma aflată în vigoare precizează că „în procesele şi cererile în materie civilă şi comercială, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, părţile pot încerca soluţionarea litigiului prin mediere”.

Alte articole

Klaus Iohannis, rămas pe dinafara șefiei Comisiei Europene, este pe cale să accepte funcția pe care inițial a refuzat-o

Klaus Iohannis, acuzat de înaltă trădare de un deputat român: ”Este încălcată Constituția”

„Apreciem că modificarea adusă textului de lege încalcă dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie. Prin Decizia nr. 266/2014, Curtea Constituţională a arătat că „art. 601 din Legea nr. 192/2006 trebuie privit din prisma efectelor declarării ca neconstituţionale a prevederilor art. 2 alin. (1) şi (12) din Legea nr. 192/2006. Astfel, în cazul în care părţile vor opta pentru mediere, în scopul rezolvării diferendelor existente între ele, acestea se vor prezenta la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii doar în situaţia în care vor considera necesară participarea la o astfel de şedinţă, pentru informaţii şi lămuriri cu privire la avantajele medierii. (…) Participarea la şedinţa de informare nu va mai reprezenta însă o obligaţie pentru părţi, ci o opţiune voluntară a persoanelor interesate să recurgă la o asemenea metodă alternativă, facultativă, de soluţionare a conflictelor. Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 601din Legea nr. 192/2006 este neîntemeiată”, scrie în sesizarea trimisă la CCR de către Iohannis.

Astfel, prin această decizie Curtea a reţinut că în toate cazurile prevăzute de art. 601 din lege, participarea părţilor nu trebuie să reprezinte o obligaţie, ci o opţiune voluntară a părţilor. Prin urmare, dispoziţiile imperative „vor încerca soluţionarea litigiului prin mediere” încalcă jurisprudenţa Curţii Constituţionale amintită, aducând atingere dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie.

De asemenea, dispoziţiilor introduse prin art. I pct. 12 din legea criticată, „acordul de mediere verificat şi atestat de către avocaţii părţilor, de către notarul public sau de către un avocat sau notar public ales de mediator cu acordul părţilor, este titlu executoriu”. În prezent, acordul de mediere autentificat de către un notar, reprezintă titlu executoriu. În privinţa înscrisurilor sub semnătură privată, art. 641 din Codul de procedură civilă arată că „înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege”. Din această perspectivă, apreciem că necorelarea celor două dispoziţii atrage neclaritatea dispoziţiilor art. I pct. 12 din legea criticată cu atât mai mult cu cât Legea nr. 192/2006 nu prevede un registru public pentru respectarea dispoziţiilor art. 641 din Codul de procedură civilă.

„În plus, pe lângă această procedură, art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 reglementează şi posibilitatea părţilor de a solicita instanţei încuviinţarea înţelegerii părţilor printr-o hotărâre care reprezintă, de asemenea, un titlu executoriu. Într-o astfel de situaţie, nu este clar dacă cele două proceduri reglementate pentru obţinerea unui titlu executoriu reprezintă posibilităţi alternative sau dacă solicitarea adresată instanţei este condiţionată de parcurgerea procedurii instituite prin art. I pct. 12 din legea criticată. Faţă de cele arătate, considerăm că dispoziţiile introduse prin art. I pct. 12 sunt neclare şi lipsite de previzibilitate şi, prin aceasta, contravin art. 1 alin. (5) în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii, astfel cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale”, mai spune sursa citată.

La art. I pct. 21 din legea dedusă controlului de constituţionalitate se introduc două noi articole, art. 76 şi 77. Potrivit art. 76, judecătorul, în baza rolului activ, aplicând dispoziţiile art. 227 din Codul de procedură civilă, dispune trimiterea părţilor la mediere, în cauzele ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii, şi care se află pe rolul primei instanţe de judecată de mai mult de 18 luni de la învestirea acesteia, fără a fi soluţionate, exceptând cauzele în care acestea au încercat soluţionarea prin mediere.

„În primul rând, prin această normă cu caracter imperativ, părţile sunt plasate în afara cadrului procesual, fiind obligate ca, în cauzele precizate mai sus, să parcurgă procedura medierii, ceea ce constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie stabilit de art. 21 din Constituţie. Chiar dacă modificările aduse Legii nr. 192/2006 nu prevăd o sancţiune pentru neparcurgerea procedurii medierii (spre deosebire de situaţia în care a fost pronunţată Decizia nr. 266/2014, când neparticiparea la şedinţa de informare privind avantajele medierii atrăgea inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată), totuşi norma imperativă referitoare la dispunerea trimiterii părţilor la mediere determină suspendarea litigiului în cauză. Acest lucru obligă părţile să urmeze procedura de mediere, în detrimentul continuării procesului în faţa instanţei, aspect ce aduce atingere accesului la justiţie, prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală”, mai arată sursa citată.

De asemenea, obligativitatea trimiterii cauzei de către judecător pentru mediere în cauzele care nu au fost soluţionate în termen de 18 luni de la înregistrare reprezintă o modalitate de temporizare a procedurii judiciare, contrară dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil sub aspectul duratei rezonabile a unui proces, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

„În al doilea rând, considerăm că această normă intră în contradicţie cu prevederile art. 227 din Codul de procedură civilă, care prevede că judecătorul poate invita părţile să participe la mediere şi recomandă acestora să recurgă la procedura medierii precizând, totodată, faptul că medierea nu este obligatorie pentru părţi”, continuă acesta.

În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 5 din Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială potrivit cărora instanţa poate invita părţile să recurgă la mediere pentru a soluţiona litigiul, atunci când este cazul şi având în vedere toate circumstanţele cazului respectiv. Instanţa poate, de asemenea, invita părţile să participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere dacă astfel de sesiuni sunt organizate şi sunt uşor accesibile. Mai mult de atât, în preambulul acestei Directive se precizează că medierea ar trebui să constituie o procedură voluntară în sensul că părţile sunt ele însele responsabile de procedură şi o pot organiza după cum doresc şi încheia în orice moment. Or, spre deosebire de textul directivei, constatăm că dispoziţiile art. 76 nu fac trimitere la posibilitatea aprecierii judecătorului şi nici la evaluarea tuturor circumstanţelor cazului respectiv, contrar textului art. 5 alin. (1) din actul european anterior menţionat. Astfel, dispoziţiile art. 76 din legea criticată aduc atingere şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 148 alin. (2) şi (4)”, se arată în sesizare.

„În al treilea rând, la art. 76 din legea criticată se instituie o obligaţie în sarcina judecătorului de a dispune trimiterea părţilor la mediere. Subliniem că art. 124 alin. (3) din Constituţie referitor la independenţa judecătorilor presupune că judecătorul, în cadrul unui proces, îşi exercită atribuţiile potrivit legii, cu obiectivitate şi echilibru de la caz la caz, astfel încât acesta să fie singurul în măsură să hotărască asupra unei eventuale decizii cu privire la conduita părţilor pe parcursul desfăşurării procesului. Prin instituirea unei asemenea obligaţii în sarcina judecătorului de a dispune trimiterea părţilor la mediere, considerăm că este eliminată posibilitatea judecătorului de a evalua circumstanţele cauzei şi de a aprecia când anume este necesară o astfel de recomandare. Or, în situaţia de faţă, judecătorul este obligat să aplice în mod automat o procedură, mai precis, în acest caz judecătorului nu-i mai aparţine decizia de a recomanda părţilor medierea”, a mai adăugat şeful statului în sesizarea de neconstituţionalitate.

Preşedintele mai spune că, în legătură cu principiul constituţional al independenţei judecătorilor, Curtea Constituţională a precizat că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă (Decizia nr. 838/2009 din 27 mai 2009). Prin introducerea acestei reglementări însă, judecătorul de caz este lipsit de această iniţiativă şi, prin urmare, dispoziţiile art. 76 din legea criticată contravin şi art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală.