Nu ştiu cum l-au văzut colegii lui, spun cum l-am văzut din tabăra ziariştilor. Mereu cu sacoul cadrilat, cu batistă la piept, cu mustăcioară şi cu freza făcută, aşa cum trebuie defapt să arate un bancher de bancă veche, cum spunea chiar el. Un individ de succes, desprins parcă din cărţile lui Carnegie. Şi uneori, parcă din timpurile lui Carnegie.
Cu un zâmbet larg mi-a zis o dată. „Măi Ionuţ (reţinea în adins numele oamenilor, indiferent de „mărime” sau vârstă, doar ca să-i facă să se simtă importanţi şi să-l placă pentru asta), uite cum fac eu cu presa. Prefer să fiu simpatic în faţa voastră, pentru că atunci când o să găsiţi ceva nasol despre mine o să vă fie mai greu să mă atacaţi”.
Avea o relaţie excelentă cu presa. Şi bănuiesc că şi cu restul oamenilor. Când au venit francezii şi au luat BRD, „banca pe care el a crescut-o”, l-au înlăturat din conducere, firesc de altfel, însă n-au reuşit să-l ţină prea mult departe de bancă. Din ei ştiu ce motive, l-au chemat înapoi. Ca o paranteză, la fel cum au făcut şi francezii de la Dacia cu Stroe.
BRD este cea mai mare realizare a vieţii lui. Avea un crez. „O bancă trebuie să fie scumpă. Ţin dobânzi mari la credite ca să pot ţine dobânzi mari şi la depozite. Ca mama şi copilul sau pensionarul să câştige şi ei ceva din economii. Cât voi fi în banca asta aşa voi avea eu grijă de bătrân şi de copil”. Chestiune care într-adevăr a durat până a plecat el de la conducerea băncii. După aceea, marja dintre dobânda la credit şi cea la depozit s-a mărit, mişcându-se cea de la depozit.
Un moment controversat a fost apariţia lui într-o reclamă la Roşia Montană GC. Dar imediat mi-am adus aminte că-i plăceau banii. Poate că a crezut în proiect, dar mă îndoiesc că de-aia a „jucat” în spot. Un capitalist pur sânge, cel puţin la nivelul României.
Iubea Bucureştiul ca pe o damă bine şi fuma non-stop. Era savuros în discurs. Un tip deştept şi elegant. Dacă poate exista aşa ceva, un bancher simpatic.