Într-un interviu acordat pentru Adevărul, academicianul Leon Dănăilă a povestit despre meseria de medic şi despre cum a ajuns să aibă numeroase realizări în neurochirurgie.
Despre cum a fost relaţia sa cu profesorul Constantin Arseni, el povesteşte:”Când am ajuns la spital, m-a dat la cea mai nenorocită secţie. Alţi doi care veniseră cu mine, dar care făcuseră facultatea la Bucureşti, se mai duceau cu cadouri. I-a dat la secţii mai bune. Dar eu nu aveam bani. Aşa că am ajuns să mă ocup de bolnavii cu fracturi la coloana vertebrală. Erau paralizaţi. Era o secţie îngrozitoare. Mirosea numai a urină, bolnavii făceau pe ei. Am stat acolo vreo doi-trei ani. Într-o zi, s-a internat un bolnav cu traumatism cervical, ziceau ei. Dar eu am observat că pacientul nu are numai simptomatologie de coloană cervicală. Are şi alte simptome: de trunchi cerebral, auzul afectat şi altele. Domne, şi am zis: cauza nu-i traumatismul. Cred că are altceva. I-am spus lui Arseni la vizită. El s-a aşezat pe scaun şi m-a ascultat. I-am povestit toată simptomatologia: hipoestezie (n.r. – diminuare a sensibilităţii cutanate) pe o parte, are deficit motor pe alta… M-a întrebat: „Şi ce crezi tu că are?“. Eu cred că are o tumoare de trunchi cerebral. „Ce vorbeşti? Păi să-l programăm mâine la operaţie.“ Numai el opera. A doua zi am intrat cu el în operaţie. Când l-a deschis: era o tumoră de trunchi cerebral. Şi Arseni mi-a spus: de mâine, vii la mine în secţie. Şi lucrezi numai cu mine. Aceasta însemna secţia de tumori cerebrale. Era secţia cea mai elevată.”
El mărturiseşte că profesorul nu ajunsese să-l preţuiască şi că nu a avut o viaţă uşoară cu el. ”Mă înjura tot timpul. Eu însă ştiam că sunt un bun chirurg. Şefului meu nu-i plăcea să opereze în aceeaşi clădire cu profesorul Arseni şi mă trimitea pe mine. Odată, am terminat o operaţie în 20 de minute. Asistentele şi medicii au rămas stupefiaţi. Codoaşele alea de asistente i-au spus profesorului: uite, a venit Dănăilă şi a operat foarte bine. Arseni a fost impresionat, dar nu-i plăcea să spună că sunt bun. Îi înjura pe toţi la vizită.”, spune el.
Academicianul a fost cel care l-a operat şi pe Kim Ir şi povesteşte cum a ajuns să-l opereze tocmai pe acesta, premierul Coreei de Nord. ”S-a ivit următoarea situaţie: Ceauşescu era foarte bun prieten cu Kim Ir Sen. La un moment dat, în 1974, prim-ministrul pe care îl chema tot Kim Ir, dar nu era rudă cu preşedintele, a făcut o tumoră cerebrală. Ceauşescu s-a lăudat: „Avem noi în România chirurgi foarte buni. Adu-l aici!“. Şi l-au adus. Urma să-l opereze Arseni, care m-a luat şi pe mine. Îşi dădea seama că eu sunt cel mai bun, deşi mă înjura toată ziua. Coreeanul a fost internat la Elias. Avea un apartament superb acolo. Când ne spălam pe mâini eu şi cu profesorul Arseni, a apărut în uşă un domn bine cu costum şi cravată. Şi domnul spune: „Vă salut!“. Arseni zice: „Să mă pupe în fund ăla care ne-a salutat!“. Eu am rămas stupefiat. „Cum, domnule, omul ne salută şi tu îi răspunzi aşa ceva?“ Mi-a zis: „Ce te bagi tu?“. „Dar cine e?“, am întrebat. „Cum, nu ştii? E Burghele, ministrul Sănătăţii“. Săracu’ n-a scos o vorbă. L-am văzut însă în sala de operaţii, care era plină cu asistenţă. Erau acolo şi vreo zece coreeni care notau tot ce făceam. După operaţie, Arseni m-a lăsat pe mine la spital să stau zi şi noapte până coreeanul se va face bine. Am protestat: „Dar nu am luat nimic cu mine, nici măcar aparatul de bărbierit“. Securiştii mi-au zis însă: „Lasă că-ţi aducem noi tot ce ai nevoie“. Şi mi-au adus. Coreenii notau tot. Când stăteam la masă, notau: a mâncat cutare, a băut cutare, s -a dus la bolnav de atâtea ori pe zi, i-a făcut jumătate de fiolă de fenobarbital, o fiolă de furosemid. Notau tot, tot, tot.”
Spune, totodată, că i-a fost teamă să facă această operaţie şi că ”Dacă murea coreeanul, o păţeam. Dar coreeanul s-a făcut bine. Pe mine m-au invitat la Ambasada Coreei de Nord şi mi-au pus în faţă vreo zece vase cu sosuri din acelea de-ale lor. Eu le-am zis că nu mă pricep şi m-au învăţat ei cum să le folosesc. Venea cineva şi îmi punea la friptură tot felul de mirodenii. Mi-au dat o faţă de masă de mătase, ştiţi ce grea era? Şi un ceas de aur.”