MARIA CALLAS, celebrată de Google, la 90 de ani de la naştere. În scurta și fructuoasa sa carieră, Maria Callas a revigorat belcantoul și a fost numită ‘Divina’.  

Numele MARIEI CALLAS este asociat în memoria colectivă cu acela al lui Aristotel Onassis, marea iubire a vieții sale. ‘Nu trebuie să-mi fac iluzii, fericirea nu este pentru mine’, spunea Maria Callas în 1968, la scurt timp după ce aflase că Onassis urma să se căsătorească cu Jackie Kennedy. Deja la apusul carierei sale, retrasă de pe scenă și din sălile de concert, unde a revenit numai pentru un turneu cu tenorul Giuseppe Di Stefano, Callas s-a retras în singurătate.

MARIA CALLAS, provenind dintr-o familie de greci imigrați în Statele Unite ale Americii, Gheorghiou Kalogheropoulos și Evangelia Dimitriades, se naște în New York la 2 decembrie 1923. În 1929, tatăl își schimbă numele în Georges Callas și deschide o farmacie în cartierul Manhattan din New York. În copilărie, la vârsta de cinci ani, Maria Callas este lovită de un automobil și rămâne în stare de comă timp de 22 de zile. Accidentul nu se soldează cu urmări, Maria Callas se dezvoltă normal și, având înclinații pentru muzică, începe să ia lecții de pian. În 1937, părinții se despart și mama se întoarce împreună cu fiica sa în Grecia. În anul următor, Maria este admisă în Conservatorul din Atena și studiază mai departe pianul cu Maria Trivella. În același timp ia și lecții de canto iar în 1939 interpretează în cadrul unui spectacol pentru studenți rolul lui Santuzza din „Cavalleria Rusticana” de Pietro Mascagni, obținând Primul Premiu al Conservatorului. Începe astfel cariera de cântăreață lirică a Mariei Callas, care va avea o traiectorie fulminantă. Între 1942 și 1945 interpretează diferite roluri pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena în operele „Il Mercante di Venezia” de Mario Castelnuovo-Tedesco, „Fidelio” de Ludwig van Beethoven,„Der Bettelstudent” de Carl Millöcker și „Tosca” de Giacomo Puccini. În 1945 se întoarce la New York, unde obține o audiție la „Metropolitan Opera Theater”, soldată însă cu un insucces. Continuă să studieze pentru a-și perfecționa tehnica vocală și, în fine, prin intermediul cunoscutului impresar teatralEddie Bagarozy, este angajată să cânte la Opera din Chicago, unde în ianuarie 1947 debutează în rolul principal din „Turandot” de Puccini, fără a înregistra un succes remarcabil.

MARIA CALLAS revine în Italia la 27 iunie 1947, fiind însoțită de faimosul bas Nicola Rossi-Lemeni, prin intermediul căruia vine în contact cu Giovanni Zanatello, director artistic al Arenei din Verona, care tocmai era în căutare de interpreți pentru stagiunea 1947. Zanatello este fascinat de vocea Mariei Callas și îi încredințează rolul principal în opera „La Gioconda” de Ponchielli. În Verona cunoaște pe Giovanni Battista Meneghini, industriaș bogat și mare amator de muzică, cu care se va căsători la 21 aprilie 1949, deși îi separă o diferență de vârstă de 37 de ani. Meneghini preia și rolul de agent teatral, asigurându-i contactul cu cele mai importante teatre de operă din Italia.

Alte articole

Rusia amendează Google cu o sumă incomensurabilă: un număr de 2 urmat de 36 de zerouri, adică 20 miliarde de trilioane de trilioane de dolari

O româncă de 31 de ani, care lucrează în IT, a obținut 3,75 milioane dolari de la Google. Ana-Maria a studiat la Harvard

În 1948, MARIA CALLAS apare pentru prima dată în rolul titular din opera „Norma” de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florența, cu un succes deosebit. În repertoriul său memorabil, creația sa din opera„Norma” va deveni un punct de reper pentru stilul Mariei Callas, interpretarea celebrei arii Casta Diva rămânând neegalată până astăzi. În decembrie 1951 inaugurează stagiunea lirică la „Teatro alla Scala” din Milano cu opera „I vespri siciliani” de Verdi, un adevărat triumf marcat de aplauze nesfârșite și de strigăte de „bis”. Urmează turnee în Italia (Verona, Veneția, Roma) și la Chicago, „Metropolitan Opera” din New York, „Covent Garden” din Londra cu operele „Lucia di Lammermoor” de Donizetti, „Aida”, „Il Trovatore” și „La Traviata” de Verdi, „Norma” de Belini și altele. Celebrul șef de orchestră, Arturo Toscanini, este cucerit de vocea ei și vrea să-i încredințeze rolul titular în „Macbeth” de Verdi, dar opera nu a fost înclusă în programul „Scalei”. Viața Mariei Callas se împarte între diverse reprezentații, călătorii și relații sentimantale, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, directorul de scenă Franco Zeffirelli, tenorul Giuseppe di Stefano.

În anul 1959, MARIA CALLAS este invitată de bogatul armator grec Aristotele Onassis la o croazieră pe yacht-ul său „Christina”, împreună cu personalități de frunte din protipendada internațională. Callas se desparte de Meneghini și devine amanta oficială a lui Onassis. A fost o pasiune „destructivă și violentă”, cum a fost definită de ea însăși. Onassis, gelos, o ține departe de activitatea artistică. La insistențele lui Zefirelli, reapare pe scenă în 1964 cu „Tosca” la „Covent Garden” (Londra) și apoi cu „Norma” la Paris, dar vocea sa se resimte după anii de inactivitate. Înregistrează încă un succes triumfal în 1965 cu „Tosca” la New York, după care urmează declinul. La Roma este silită să întrerupă un spectacol cu „Norma” după actul al II-lea, o reprezentație la Londra cu „Tosca”va fi ultima sa aparițe într-un spectacol de operă. Viața sa privată nu este mai bună. Onassis o părăsește pentru a se căsători cu Jaqueline Kennedy, văduva președintelui american John F. Kennedy asasinat la Dallas. În 1973 mai întreprinde un turneu mondial de concerte împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care se termină în 1974 la Sapporo în Japonia. Este ultima sa apariție în public. Maria Callas nu mai este decât umbra aceleia care făcea să delireze publicul, nu mai are simțul scenic, nu mai caracterizează personajele, vocea sa care încânta cu timbrul, extensiunea vocală, culoarea și vitalitatea plină de vibrație nu mai este decât o palidă amintire a performanțelor din trecut. Se retrage la Paris, trăiește în singurătate aproape uitată de lume. Moare la 16 septembrie 1977 în vârstă de 55 de ani, în circumstanțe nu tocmai clare. Piatra de mormânt de la cimitirul „Père Lachaise” amintește de cine a fost Maria Callas. Pentru posteritate au rămas înregistrările pe discuri cu vocea sa, care a dat viață într-un mod neegalat atâtor personaje tragice și nefericite.

Maria Callas – Pasiuni şi scandaluri

Zgârcită în confidenţe, Maria Callas n-a fost niciodată în viaţa ei acea îndrăgostită generoasă pe care o interpreta atât de bine pe scenă şi a trăit multă vreme aplecată pe de-a-ntregul asupra carierei proprii, înverşunată să-i smulgă Renatei Tebaldi, marea ei rivală, titlul de prima donna assoluta. Şi-a luat astfel revanşa asupra unei copilării care debuta sub cele mai proaste auspicii. Dar, dacă artista a putut fi prezentată ca model de rezistenţă psihologică, ea nu s-a considerat niciodată fericită, astfel încât unii îi consideră decesul, la 53 de ani, ca pe o sinucidere.

A încheiat o căsătorie, mai mult de afaceri decât din dragoste, cu Giovanni Battista Meneghini, zis “Titta“, care a devenit repede impresarul ei temut, dar n-a exprimat decât târziu dorinţe de fericire pentru viaţa ei personală: „Publicul e un monstru (…). Nu mai am chef să cânt. Vreau să trăiesc, ca orice femeie de rând“, a declarat la 37 de ani – vocea începea de pe-atunci s-o trădeze. Aristotel Onassis, eternul amant care nu s-a însurat cu ea, a reuşit să-i aprindă simţurile, dar i le-a stins rapid cu cruzime. Pe rând, adorată şi detestată, celebră pentru crizele de furie, Maria îi reproşa presei că n-o înţelege: “Uneori, nu recunosc femeia despre care vorbiţi.“ E probabil că educaţia de care a avut parte nu i-a dat posibilitatea să se cunoască pe sine însăşi.

Copilul minune Maria Callas

Fiica unui cuplu care se desparte, copil înlocuitor (părinţii sperau să aibă un băiat, după fiul mort la vârsta de 3 ani), urâtă, grasă şi sluţită de ochelarii cu lentile cât binoclul, care îi corectau miopia severă, având o soră cu şapte ani mai mare, considerată mai drăguţă, Maria Callas porneşte în viaţă cu numeroase dezavantaje.

Mama ei, Evangelia, n-o ţine în braţe decât la cinci zile după naştere şi se străduieşte să le dreseze pe cele două surori, de mici, să devină nişte papagali savanţi: cursuri de pian, canto, audiţii interminabile de discuri cu muzică de operă, demonstraţii în public. Evangelia vrea ca fiicele ei s-o răzbune şi trebuie să aruncăm o privire în copilăria sa pentru a înţelege vânarea furioasă a succesului prin procură, în arta lirică.

Născută la poalele Acropolei, în casa bogată a unui general atenian autoritar, Evangelia creşte pe treptele teatrului Odeon al lui Herodes Atticus, unde visează să apară ea însăşi pe scenă, într-o bună zi, departe de acest mediu meschin. La 18 ani, se mărită cu Yorgos, un farmacist cu zece ani mai mare. Afemeiat şi egoist, acesta hotărăşte de capul lui expatrierea în Statele Unite, pe când Evangelia e însărcinată. Cei doi debarcă la New York, la 2 august 1923. Maria se naşte acolo, la 2 decembrie. Solidaritatea comunităţii greceşti îi permite micii farmacii de familie să prospere, până la criza din 1929. Pe urmă, în ciuda dificultăţilor financiare, Evangelia preferă să-şi smulgă de la gură, decât să renunţe la lecţiile de muzică ale fetiţelor.

Familia Kalogeropoulos ia numele de Callas, mai uşor de pronunţat, iar sora mai mare, Cynthia, adoptă prenumele de Jackie. Dar cele două nu vor fi nişte americance la fel ca toate celelalte: Maria se va prezenta mereu ca fiind grecoaică, iar Jackie se va întoarce în ţară, la 17 ani, lăsându-i Evangeliei toată libertatea de-a o tortura pe fata mai mică.

La 10 ani, Maria cântă la cerere Carmen, de la cap la coadă, cu trupul grăsuţ înfăşurat în rochii cu volănaşe. Evangelia zice mereu: „Trebuie să-ţi hrăneşti vocea“. Îndopată de maică-sa, Maria se face bulimică şi complexată, dar descoperă că privirile pline de milă se colorează de admiraţie, atunci când ea intonează vreun cântec. Lumea o aplaudă. Lumea o îmbrăţişează. Lumea o iubeşte! Ea nu se va trezi niciodată, convinsă că n-are decât o singură calitate care s-o facă plăcută: vocea.

Modelarea unui talent: Maria Callas

Atunci când se întoarce pentru prima dată în Grecia, la 14 ani, Maria nu are mai mulţi prieteni sau iubiţi decât în Statele Unite, unde stătea cu inima îngheţată, din cauza exigenţelor mamei. Evangelia îi comandă de-acum nestingherită, căci tatăl, denigrat pe faţă, a rămas în Statele Unite, spre marea bucurie a tuturor! Rezultatul: tânăra Maria îşi construieşte în fantezie un tată ideal. Va fi destul să reapară peste câţiva ani, afişând abia un strop de simpatie, pentru ca ea să-l considere formidabil. Maria investeşte, aşadar, totul în muzică, mai ales că n-are nimic şi pe nimeni în viaţă. Îşi va rezuma adolescenţa ca pe un antrenament „de atlet“. Muzica e pentru ea o sfidare şi un refugiu, dar nu o pasiune.

O profesoară prestigioasă, Maria Trivella, îi predă primele cursuri la Atena. Dar Evangelia vrea performanţă şi reuşeşte să-şi înscrie fata într-o audiţie la Elvira de Hidalgo, celebră soprană spaniolă, blocată în capitala grecească de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Încă de la primele vocalize ale Mariei, ea recunoaşte o voce neobişnuită şi o ia pe tânăra de 17 ani sub protecţia sa. În anul următor, în iulie 1941, Maria e atât de talentată, încât e pusă pe nepregătite să-i ia locul unei cântăreţe confirmate, în Tosca, la Opera din Atena. Nemaipomenit! E în stare să descifreze întreaga partitură, peste noapte, şi s-o interpreteze a doua zi: o muncă de hamal, însoţită de un talent rar şi de o voce care provoacă îndată pasiuni, dar stârneşte şi dezbateri. Genială pe fragmente, n-ar realiza totuşi cu suficientă uşurinţă trecerea de la un registru la altul, afirmă unii.

Maria Callas va încerca, de-a lungul unei părţi a vieţii, să şteargă acest “defect“, fără succes. Milioane de admiratori vor descifra în asta urmele emoţiei, dar prezenţa ei de tragediană câştigă unanimitatea sufragiilor. Maria Callas îşi joacă rolul, în aceeaşi măsură în care cântă, o revoluţie pentru o artistă. Îşi sublimează iubirile, pe care niciodată nu le-a resimţit. La 18 ani, o asemenea înflăcărare feciorelnică emoţionează, dar mai târziu, cînd se va spune că are inimă de piatră, detractorii vor vedea în asta monstruozitatea ei.

Opera din Atena, după ce-a fost minţită în legătură cu vârsta sa prea fragedă pentru a putea fi admisă, o angajează acum pe-un an şi, până în 1945, în capitala ocupată de trupele germane, ea încinge auditoriul, interpretând Tosca de treizeci şi trei de ori în mai puţin de patru ani, fără a-şi bate capul cu naţionalitatea spectatorilor. I se va reproşa asta, cu atât mai mult, cu cât mama sa are anumite legături cu inamicul.

Pentru a fugi din ţara frământată de tensiunile politice şi epurările sumare, dar şi pentru a scăpa de scumpa ei mamă, Maria Callas hotărăşte să ia vaporul spre Statele Unite. Triumful de la Atena nu-i este de-ajuns. Evangelia ar putea să vadă în ambiţia fetei rodul educaţiei sale, dacă artista nu şi-ar afişa dispreţul: Elvira e cea care i-a devenit mamă, Elvira o sfătuieşte să-şi odihnească vocea, luându-şi câteva pauze (pe care ea le neglijează), tot Elvira o învaţă să se îmbrace, să zâmbească, să fie cât mai feminină, la cele nouăzeci de kilograme. Elvira e cea care o iubeşte, pur şi simplu, şi nu doar pentru vocea ei. Evangeliei îi va fi ciudă pe fiică-sa până la moarte: „Eu am creat-o pe Maria Callas, ea m-a părăsit“, va repeta în faţa presei. La care acuzata va răspunde, prin intermediari: “Mama m-a distrus.” Amândouă vor avea dreptate. Nici Evangelia, nici Elvira nu se bucură de această plecare peste Atlantic, una fiindcă e părăsită, cealaltă fiindcă se teme ca eleva ei să nu se lase pe trândăveală. La 22 de ani, Maria Callas nu are îndoieli. Ea pleacă.

Maria Callas: Din purgatoriu în paradis

Pe cheiul portului Atena, în luna august 1945, Maria Callas dă nas în nas cu tatăl său, care venise să viziteze Grecia, fără ca ea să ştie. Nu l-a mai văzut de când avea 14 ani. În cele câteva zile de călătorie, el îşi face iertate păcatele, dovedindu-se, pur şi simplu, un tip cumsecade, iar Maria, care se întreba cum se va descurca financiar la New York, se pomeneşte că i se oferă ospitalitate. Farmacistul fiind mai mult plecat de-acasă, Maria poate respira în sfârşit şi îşi înmulţeşte contactele profesionale. Ea, care a plecat din Atena ca o vedetă, abia dacă îşi găseşte ceva pe-aici. La MET, celebra Metropolitan Opera, unde e în sfârşit primită, după luni întregi de tatonări, refuză două roluri de prim-plan. Nu se pune problema, pentru exigenta artistă, să interpreteze opera Fidelio în engleză, căci Beethoven a conceput-o în germană, şi să joace în Madame Batterfly, căci are o talie enormă: ar fi ridicolă! Directorul va avea nevoie apoi de zece ani pentru a recunoaşte că ea a avut dreptate.

Norocul îi va zîmbi cântăreţei, mulţumită unei prietene soprane, Louise Caselotti, care o invită s-o însoţească la un eveniment prestigios: la 6 august 1947, amândouă vor cânta la arenele din Verona. Elvira i-a spus clar mai demult: succesul trece prin Italia şi prin Tullio Serafin, dirijorul care e stăpânul ţinutului. El îi va oferi Mariei Callas posibilitatea de-a decola. Eddie Bagarozy, soţul Louisei, un avocat care nu pierde nici un prilej de-a tăia chitanţe de onorarii, reuşeşte cu atât mai uşor să se facă acceptat ca impresar pe lângă Maria, cu cât se pare că a fost primul ei amant. Obosită de cei doi ani de insucces şi de sărăcie crasă, îl angajează pentru 10% din veniturile realizate, imprudenţă pe care o va regreta peste câţiva ani.

Maria Callas simte nevoia de-a fi protejată. Are nevoie de un bărbat, unul adevărat, care s-o conducă, să fie mai activ decât un impresar, „un bărbat în serviciul vocii sale“, cum zice ea însăşi, şi nu de-un soţ banal. La Verona, întâlneşte omul potrivit, Giovanni Battista Meneghini, cucerit de aceea pe care ziarele o prezintă ca revelaţia lirică mondială. Acest industriaş bogat şi pântecos în vârstă de 50 de ani (pe când ea are 24) trăieşte alături de mama sa, având o singură pasiune: opera. O pasiune care o convinge pe Maria, în ceea ce priveşte sentimentele de iubire faţă de ea: cine ar putea s-o iubească din alte motive? Titta o copleşeşte pe cântăreaţă cu un lux pe care ea acum îl descoperă şi pe care îl va finanţa curând. El îşi părăseşte îndată firma de familie, pentru a se consacra pe deplin carierei femeii cucerite, căreia îi negociază cu patimă onorariile.Tristan şi Isolda la Fenice din Veneţia, Aida la Torino, Norma la Florenţa… Maria Callas obţine toate contractele, stârneşte entuziasmul în sălile europene, înainte de-a merge să cucerească Teatrul Colón din Buenos Aires, un loc mitic.

Se mărită cu Titta la 21 aprilie 1949, pe fugă, înainte de plecarea în America de Sud, unde are primul turneu şi devine idolul publicului. În locul călătoriei de nuntă, cei doi soţi au ales gloria: sufletele uscate se înţeleg bine. De-un singur lucru se dovedeşte incapabil Titta: s-o oblige pe Maria să-şi potolească avântul şi să-şi menajeze vocea, iar asta ar fi fost chiar în interesul lor financiar. Cântăreaţa nu se odihneşte câtuşi de puţin, înşiră un spectacol după celălalt (o sută şaptezeci şi trei de concerte, între 1948 şi 1952). Dar, începând cu 1951 – când are 28 de ani -, vocea ei oboseşte.

Maria anulează anumite reprezentaţii şi devine cu atât mai despotică, refuzând să-şi recunoască limitele. Încep scandalurile, zvonurile despre cea care se consideră o “divă“. Callas – cum a început lumea s-o numească, potrivit tradiţiei rezervate numelor mari – devine inaccesibilă, atât din punct de vedere financiar, cât şi uman, punându-l pe soţul Titta să-i selecteze la sânge spectacolele, rolurile, dirijorii, partenerii, insultându-i pe artiştii susceptibili de-a o concura la celebritate. În ciuda ambiţiilor, nu reuşeşte să concerteze la Scala decât în 1951, în alternanţă cu Renata Tebaldi, vedeta oficială din zonă, pe care nu va înceta s-o urască. La sfârşitul anului 1952, cucereşte publicul londonez la Covent Garden, o sală considerată dificilă, dar capriciile starului, la Hotelul Savoy, îi cuceresc pe britanici, după cum îi vor cuceri pe americani mai târziu. „Poate că n-are cea mai frumoasă voce din lume, îndrăzneşte să scrie un critic de la Time Magazine, dar e cu siguranţă cântăreaţa cea mai provocatoare din lume.“

Luchino Visconti se îndrăgosteşte la nebunie de ea, platonic, fiindcă e homosexual, şi îi regizează pentru prima dată, în 1954, spectacolul La Traviata; e proclamată „regina de la Scala“. E fascinată de acest regizor ciudat, foarte pătimaş, aşa cum ea nu este, şi va simţi aceeaşi curiozitate pentru Pier Paolo Pasolini, cu care va filma unicul ei rol cinematografic, în Medeea, în anul 1970.

Callas, ca un animal de povară, munceşte zi şi noapte, sacrificându-şi viaţa personală şi fericirea, pe altarul artei: „Alţii au hotărât că sunt făcută pentru cântec, pe vremea când n-aveam decât 4 ani şi când detestam asta. Iată de ce am avut dintotdeauna un sentiment de iubire şi ură pentru cântec.“

Maria Callas, o proastă reputaţie

Doar un lucru îi mai lipseşte glorioasei Maria Callas, pentru a rivaliza cu o actriţă hollywoodiană: silueta de fotomodel. Vrea să poarte rochii de femeie fatală şi hotărăşte să urmeze sfaturile medicilor, care o îndeamnă încă din 1954 să slăbească, din motive de sănătate: proasta circulaţie sanguină, căderile de tensiune, corzile vocale fragile, toate acestea se datorează supraalimentării, nopţilor prea scurte, decalajelor de fus orar, de pe un continent pe celălalt.

Maria pierde treizeci de kilograme în doi ani, iar venitul onorariilor sale urmează o curbă invers proporţională. Dar presa începe să vorbească despre toanele şi crizele ei. S-a aflat că prin culise îşi pălmuieşte partenerii. Se ştie, de asemenea, că se deplasează cu o haită de pudeli, impunându-şi maniile, că a deschis un proces răsunător împotriva pastelor Pantanella, care i-au folosit imaginea, că e urmărită de Bagarozy, avocatul veros care îşi pretinde pe nepusă masă cei 10%, că se năpusteşte efectiv asupra poliţiştilor care îi prezintă citaţiile pentru a se prezenta la tribunal. Pe pagina întâi a ziarelor, Callas are o nouă poreclă: “Tigroaica“.

Evangelia nu se lasă pe tânjală şi-i mai pune în cârcă: afirmă că e obligată să lucreze la bătrâneţea ei înaintată, căci fiică-sa miliardară a părăsit-o. Şi, pentru a-şi agrava situaţia, diva rămâne uneori afonă, încât e obligată să-şi anuleze concertul prevăzut pentru marea întoarcere în Grecia, din august 1957. Un simbol. Anulează un alt spectacol la Edinburgh, însă pentru a participa la balul de la Veneţia, alături de Elsa Maxwell, o jurnalistă din lumea vedetelor care, după ce-a umilit-o la scenă deschisă, îi va deveni un sfetnic dezastruos, îi va stimula capriciile şi va profita de celebritatea ei.

În cursul acestei serbări somptuoase, la 3 septembrie 1957, Maria Callas îl întâlneşte pe Aristotel Onassis, armator grec al cărui iaht minunat stă amarat în faţa Cetăţii Dogilor. Deşi Onassis e însurat, îi dă tîrcoale, impresionant prin umorul şi generozitatea lui. Vor mai trece doi ani înainte de croaziera fatală pentru cuplul Callas, ca şi pentru cuplul Onassis, în septembrie 1959: Aristotel şi Maria vor fi mai mult decât simpli prieteni. Deja Titta a devenit un domn în vârstă, pe când, la 36 de ani, cu talia suplă, Maria Callas descoperă o nouă viaţă.

Elsa Maxwell o ameţeşte de cap: i-l prezintă pe Aga Khan, pe puternicii zilei, pe miliardari. Callas, care ştie că nu va fi niciodată mamă (a fost diagnosticată sterilă), vrea să iubească, dar iubirea – o simte acum, după zece ani de căsnicie – înseamnă altceva. O va spune cu toată luciditatea despre Titta, mai târziu: „N-a fost un soţ, a fost un impresar.” Pentru a o face pe Maria Callas să creadă, în sfârşit, în iubire, nimeni n-are o situaţie mai bună decât Aristotel Onassis, campionul iluzionismului.

„Prietenul“ Ari

Faimoasa croazieră din 1959 se soldează cu două divorţuri, dar „Ari“ nu-şi va schimba niciodată versiunea oficială privind legăturile lui cu Maria: „Sunt prietenul ei.“ Îşi fac vacanţa împreună, se întâlnesc la capătul lumii, merg în vilegiatură (ocazie pentru Maria să-i agreseze pe paparazzi, sub sclipirile flash-urilor), îşi cumpără locuinţe la Paris, la câteva numere una de cealaltă, pe Avenue Foch, îşi fac scene în plină stradă, dar numai Maria visează în gura mare, în faţa presei: „Nunta va fi curând.“ Va visa chiar şi să aibă un copil, după o„sarcină miraculoasă“, speranţă efemeră, căci la doar câteva luni de sarcină va da naştere unui copil mort, pe care-l va pomeni rareori mai târziu. După nouă ani cu promisiuni de ocazie, nunta lui Ari va avea loc într-adevăr, dar cu altcineva, cu Jackie Kennedy, atât de feminină şi americană, ceea ce va ajuta la intenţiile lui expansioniste.

Alături de Ari, Maria a cunoscut pasiunea. Ambii sunt bogaţi şi nu se poate bănui că profită unul de celălalt, sau măcar nu financiar. Aristotel Onassis încarnează puterea, sexualitatea, dar, totodată, şi incultura şi vulgaritatea, în ochii inteligenţiei mondiale. El vede în Maria o garanţie culturală, înainte de-a descoperi că ea nu e decât un animal de spectacole, bine dresat, care visează la o poveste din basme. Callas a devenit punctul absolut de referinţă, la nivel mondial, dar i se-ntâmplă deja să nu mai urce pe scenă câteva luni de-a rândul. Presa o ia peste picior: “tigroaica“ s-a făcut “turturică“; sau îşi dă cu presupusul: „Callas şi-a pierdut vocea.“Cântăreaţa dezminte: „Nu vocea îmi lipseşte, nervii mei sunt la limită.” Căci Ari i-i pune la grea încercare. În timp ce artista îşi mărturiseşte viaţa tristă de odinioară şi metamorfoza (“Ari e primul care mă tratează ca pe o femeie“, zice ea), lumea îl vede pe armator cum flirtează cu Lee Radziwill, cu sora lui Jackie Kennedy, sau cum e „reţinut“ în altă parte cu afaceri şi refuză viaţa în comun.

În 1964, Maria Callas înregistrează versiunea, curând devenită celebră, din Carmen, în pofida sfaturilor medicale. În anul următor, cântă pentru ultima dată o operă, de la început până la sfârşit, Tosca, în faţa celui mai select public din Londra, la capătul puterilor şi al corzilor vocale. La sfârşitul spectacolului, amantul îi administrează lovitura de graţie: „Eşti o nulitate. N-aveai decât nişte foale-n gât şi-acuma s-au făcut ferfeniţă.“ Maria Callas suferă câineşte, dar, în sfârşit, are alt motiv de nemulţumire decît muzica. Nimic nu-i va mai stinge vreodată această flacără, nici măcar însurătoarea lui Aristotel Onassis cu Jackie Kennedy.„Prietenul“ îşi permite, după nuntă, luxul unei serenade publice sub geamurile sale: ea îi va deschide uşa, desigur, şi i-o va lăsa deschisă, până când moartea bărbatului iubit îi va despărţi, în 1975. Atunci, la rândul ei, va lăsa ca viaţa să i se stingă.

Cealaltă imagine a Mariei Callas

Ultimii doisprezece ani din viaţa Mariei Callas, între 1965 şi 1977, descoperă chipul unei alte femei, trăind între căţeii şi servitorii ei, în apartamentul din Avenue Georges-Mandel, la Paris. Desigur, mai ţine câte un spectacol, se încinge atunci când Onassis o vizitează, dar se prăbuşeşte apoi cu atât mai profund în depresie.

Medeea lui Pasolini nu prea are succes, chiar dacă ea zice că şi-a pus acolo „tot sufletul“, un suflet pe care de-acuma şi-l deschide în emisiuni de radio şi televiziune, în faţa presei. Dar lumea n-o mai ascultă: cu toţii vor să vadă diva, nu o fată bătrână şi lacrimogenă, cu atât mai mult, cu cât mama şi sora ei continuă s-o copleşească cu răutăţi – „Niciodată n-a avut suflet“ -, în timp ce Titta, într-un elan milostiv, îi propune, prin intermediul ziarelor, s-o “reprimească“, înainte de-a o insulta, la rândul lui. Internată la spital, în 1970, după o tentativă de sinucidere ratată şi dezminţită, Maria Callas încearcă să-şi revină, întorcându-se în Statele Unite pentru a deveni profesoară de canto (Barbara Hendricks îi va fi elevă).

În 1973, încearcă ceea ce va rămâne în amintire sub numele de „marea întoarcere“, un turneu de şapte luni prin opt ţări, alături de tenorul Giuseppe di Stefano, într-un program scurt, pe modelul „cele mai mari şlagăre“ale artei lirice. Prestaţiile ei sînt inegale, presa are păreri împărţite, dar niciodată îmblînzite: un critic o apreciază ca fiind ,,divină“, altul o consideră “patetică“.

Moartea lui Onassis o doboară în 1975, şi de-atunci nimeni n-a mai văzut-o, în afara servitorilor săi: nu mai iese din casă, mângîindu-şi căţeii pe canapea, urmărind una după alta filmările din vremea strălucirii sale, înregistrându-şi mărturiile pe kilometri de bandă audio (care a dispărut, din câte se pare), ascunsă de ochii lumii şi pe jumătate paranoică, la fel ca şi cealaltă sălbatică celebră de pe Avenue Georges-Mandel, Greta Garbo. În 1976, într-un elan neaşteptat, reîncepe repetiţiile pe furiş la teatrul Champs- Eysées, unde i se închiriază sala, dar un paparazzo o surprinde şi-i publică fotografia, însoţită de un titlu scandalos: „Nu mai e în stare“. Callas, după ce-a câştigat procesul împotriva ziaristului, hotărăşte că nu mai are de dăruit nimic nimănui.

Atunci când se prăbuşeşte, în zorii zilei de 16 septembrie 1977, dintr-o probabilă criză cardiacă, presa bănuieşte că a luat o supradoză din somniferele de care, oricum, abuza în ultima vreme, încât zăcea aţipită şi câte douăzeci de ore pe zi. Dar Placido Domingo, tânărul şi sincerul ei prieten, va avea ultimul şi cel mai îndreptăţit cuvânt: „Cred că n-avea nevoie să se sinucidă, era destul să se lase să moară de durere.“

Cenuşa ei va fi răspândită pe Marea Egee, în primăvara anului 1979, acea mare pe care o străbat armatorii importanţi, cea care apare în toate tragediile, de la Eschil şi până în zilele noastre.

Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com