24 ianuarie: Maria Obrenovici, amanta care îl striveşte pe marele domnitor Alexandru Ioan Cuza

24 ianuarie: Domnia lui Cuza a reprezentat, în esenta, un sir de reforme introduse în ritm accelerat, într-un rastimp scurt pentru timpul cel lung al istoriei (1859-1866), în scopul de a racorda tara si oamenii ei la normele si cerintele Europei de atunci, fireste în modalitatile si pe masura posibilitatilor din anii Unirii. De aceea, cârmuirea lui Cuza are o semnificatie deosebita în zilele noastre.

Astfel, Cuza-Voda ramâne în memoria colectiva drept o personalitate exemplara. Si, totusi, o alta fateta a personajului, poate tot atât de spectaculoasa, a ramas în penumbra, fiind mai putin cunoscuta: este vorba de viata amoroasa tumultoasa a printului Unirii, plasata în contrapunct cu sobrietatea imaginii sale publice. O fateta deosebit de importanta, asupra careia, chiar daca s-a pastrat o anumita tacere, acceptata cu întelegere de catre istorici, ea a avut un impact puternic asupra desfasurarii evenimentelor, mai ales în privinta celor aferente ultimilor ani de domnie si a actului abdicarii.

Într-adevar, altfel nu se poate explica sfârsitul aproape lamentabil al unei domnii în sine deosebit de rodnice, poate cea mai bogata în transformari înnoitoare pentru societatea româneasca. Fiind înainte de toate barbat, în plenitudinea semnificatiilor cuvântului, cu plusurile si mai ales cu minusurile sale, militarul si omul politic de succes Al. I. Cuza datoreaza cresterea si decaderea sa publica femeii, fie ca ea s-a numit Cocuta Vogoride, Elena Doamna sau Maria Obrenovici, la care se adauga multe altele, de circumstanta, ramase sub zodia anonimatului.

În plus, tot un tabu ramâne si tema coruptiei, ajunsa la apogeu în ultimii doi ani ai domniei si promovata mai ales de camarila crescuta ca un cancer în jurul domnitorului. De fapt, era vorba de o „camarila de femei”, cum o denumea un apropiat al lui Cuza, poetul Dimitrie Bolintineanu, pentru ca, desi formata din barbati, acestia erau dirijati din umbra de femei, care îsi valorificau din plin darurile trupesti si farmecul personal.

Alte articole

Piesa de colecție care îi poate îmbogăți pe români. Cu cât se vinde o bancnotă de 50 de lei cu chipul lui Cuza

Florin Piersic reacționează după ce a aflat că George Burcea îl joacă pe Alexandru Ioan Cuza: „Nu sunt foarte încântat”

Autorul „Umbrei lui Mircea la Cozia” descria astfel proliferarea coruptiei la nivelul societatii românesti de atunci: „Curtea avea favoriti, ministrii aveau asemenea, prefectii aveau asemenea, subprefectii aveau asemenea; acesti favoriti erau uleiul care ungea roatele machinei regimului”.
În aceasta perspectiva, investigarea vietii amoroase a Printului Unirii releva nebanuite implicatii si conotatii, inclusiv politice, pentru cunoasterea adevarata a unor memorabile pagini de istorie.

Scurta biografie fara interpretari

Cel mai probabil (întrucât exista unele divergente între istorici), Alexandru Ioan Cuza s-a nascut în Bârlad, la 20 martie 1820, tatal Ioan fiind scoborâtor dintr-o veche familie moldoveana, iar mama Sultana, nascuta Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiana, de pe malul european al Bosforului, ai carei membri ajunsesera si pe malurile Dunarii. A avut un frate Dumitru, mort tânar, într-un accident de calarie si o sora Sultana. Patrunde în tainele învataturii, urmând pâna în 1831 cursurile pensionului francez al lui Victor Cuvenin de la Iasi (unde îi are drept colegi pe colaboratorii de mai târziu: M. Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, E. Alcaz), iar apoi la Paris îsi ia bacalaureatul în litere, la 8 decembrie 1835. Desi îl atragea medicina, experienta unei lectii practice de disectie la morga unui spital parizian îl face sa renunte la cariera medicala si sa se înscrie la Facultatea de Drept, pe care nu o termina însa.

Din pacate, nu exista nici o fotografie a lui Cuza Voda. Arta fotografica facea abia primii pasi, în momentul perioadei de glorie a protagonistului istoriei noastre, iar dupa abdicarea sa din tronul de principe, interesul de a i se realiza imaginea fotografica a scazut total.

Dupa toate probabilitatile, A. I. Cuza avea un fizic placut, era de înaltime medie, zvelt, cu ochi caprui, parul blond, cu pielea alba a fetei si, cel putin la maturitate, purta mustata si barbison (copiind într-un fel pe Napoleon al III-lea). Toate portretele oficiale ni-l prezinta în uniforma militara atât de draga doamnelor timpului, ceea ce ne arata grija pentru aspectul fizic si preocuparea de a transmite posteritatii o imagine corespunzatoare si din acest punct de vedere.

Mai tânara cu sase ani decât Alecu, Elenco (Elena) Doamna era mai putin daruita de Dumnezeu cu atuuri fizice. De o talie medie, cu ochi caprui si par castaniu închis, avea fata smeada, rotunda, un corp nu prea bine proportionat. Degaja un aer de „femeie de casa”, cuminte si ocrotitoare, care stia bine care îi sunt locul si rolul pe care le acceptase si le juca pe masura. Nu stralucea în public, dar se impunea prin tact si seriozitate. Posteritatea l-a cunoscut mai ales prin sumedenia portretelor oficiale. Faptele sale l-au descris însa poate cel mai bine.

Revenit în tara fara o diploma de licenta, încearca si reuseste sa se afirme în cariera militara, înscriindu-se cu gradul de cadet la 15 septembrie 1837. Dar nici viata armelor cu rigorile ei nu pare sa-l fi atras în mod deosebit, „evadând” ulterior de aici în mai multe rânduri, pentru a exercita mai ales functia de prezident al Judecatoriei tinutului Covurlui (prima data în l842), dar si pe cea de director în Ministerul de Interne sau de pârcalab de Galati. În toate aceste functii, Cuza s-a remarcat printr-un respect desavârsit al legii, printr-o cinste exemplara si, totodata, printr-o adânca întelegere fata de taranime (C. C. Giurescu). În acest context, intra în jocul pregatirii Unirii Principatelor, fiind ales mai întâi domn al Moldovei (la 5 ianuarie 1859) si apoi si al Valahiei (24 ianuarie 1859).

Dupa o domnie rodnica, la 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de palat, organizata de „monstruoasa coalitie”, este înlaturat de la domnie si ia calea exilului. Se stinge din viata la 15 mai 1873, la Heidelberg (Gennania), în urma unei boli de inima. Avea numai 53 de ani. Trupul îmbalsamat al marelui disparut a fost adus la Ruginoasa.

Fire de boem

Cel mai competent „biograf” al sau, istoricul C. C. Giurescu, îl caracteriza astfel: „Era un om simpatic si inteligent, având replica prompta si ascutita. Chiar si slabiciunile sale – nu dispretuia, mai ales nu dispretuise în tineretile sale, un pahar de vin bun si omagia frecvent sexul frumos – erau din acelea pe care contemporanii le priveau cu îngaduinta. Pe de alta parte, nu era nici un ambitios doritor de a face, cu orice pret, cariera si nici nu umbrea pe ceilalti prin mari însusiri de orator – ca M. Kogalniceanu, de talent – ca Alecsandri sau de prestigiu – ca Negri. I se cunostea firea dezinteresata: nu se folosise niciodata de slujbe spre a face avere, ca altii”. Si totusi… Daca orice putere corupe, iar cea absoluta cel mai mult, spre sfârsitul domniei s-a mai schimbat, contaminat mai ales de anturaj.

O autoare a biografiei Elenei Cuza surprinde astfel firea si tabieturile domnitorului: „Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei care tineau la buna lor faima. Dupa obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lasat fara nici un control în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza îsi petrecea multe nopti cu prieteni usuratici, care-i speculau firea nepasatoare, gata sa le împarta tot ce avea si sa le mai ramâna si dator. Patimas la jocuri de carti, îsi pierdu mai târziu multe proprietati mostenite de la parinti” (Lucia Bors, Doamna Elena Cuza, 1940). Asadar, fire de boem, dezinteresat de starea materiala, usuratec si nestatornic, atins de „patima” jocului de carti si atractiile sexului frumos, domnitorul Cuza nu a putut rezista tentatiilor de om, iar aceste slabiciuni omenesti au fost exploatate din plin de cei interesati.

Dupa „scoala vietii” din Paris, se întoarce acasa fara studii

Initierea sau „ucenicia” într-ale amorului si le-a facut Alexandru Cuza în timpul studiilor sale de la Paris din perioada 1835-1837. Trimis aici la dificila vârsta a adolescentei (15 – 17 ani) si fara nici un control din partea familiei, tânarul si falosul moldovean, în vinele caruia curgea si sângele navalnic italian si grecesc al rudelor din partea mamei, a cazut prada capcanelor vietii mondene pariziene.

Este epoca descrisa cu atât talent de Balzac, cu saloane stralucind de multe femei frumoase si influente: Marceline Desbordes-Valmores, Georges Sand, Sophie Gay, Dna Recamier, ducesa de Castries, contesa GuidoboniVisconti… Aici se consumau iubiri patimase, se cheltuiau multi bani, se teseau intrigi, se risipeau destine si averi. Aici moda avea limbajul sau deosebit de precis si de elocvent; ea exprima stari sociale, sentimente si atitudini. Este perioada lui Rastignac, Lucien Sorell, Eugenie Grandet, Mos Goriot. Iata un portret al tânarului vremii: „Aproape toti tinerii sunt supusi unei legi care pare inexplicabila, dar care izvoraste din însasi tineretea lor si din furia cu care se avânta în desfatari.

Bogati sau saraci, ei nu gasesc niciodata bani pentru cele de trebuinta vietii, dar gasesc totdeauna, când e vorba sa-si îndeplineasca un capriciu. Risipitori cu tot ce pot dobândi pe datorie, ei se dovedesc avari cu tot ce trebuie sa plateasca cu bani pesini si par a se razbuna pentru ceea ce nu au, risipind tot ceea ce pot avea…” Si iata si lumea femeilor: „As fi în stare sa pun capul, contra unui firicel de salata din stratul aces-ta, ca vei intra în cel mai cumplit viespar cu cea dintâi femeie care îti va placea, fie ea bogata, frumoasa si tânara. Toate sunt în conflict cu legea, toate sunt în razboi cu barbatii lor, în toate privintele.

N-as mai ispravi niciodata daca as sta sa-ti lamuresc toate târguielile care se fac pentru amanti, pentru rochii, pentru copii, pentru cheltuielile casei sau pentru vanitate, rareori, din virtute, crede-ma. De aceea, omul cinstit este inamicul tuturor. Dar ce socoti ca este un om cinstit? La Paris, om cinstit este cel care tace si refuza sa ia parte la împarteala generala”. (Balzac, „Mos Goriot”)

Îmbraca haina militara, pentru ca asta placea femeilor

Ratacit în aceasta lume seducatoare, dar deosebit de scumpa, tânarul Cuza nu rezista. Face mai multe tentative de a urma o facultate, dupa obtinerea bacalaureatului în 1835, la început Medicina, iar apoi Dreptul, dar fara succes si se retrage în tara (1837), dupa dictonul „decât codas la oras, mai bine în satul tau fruntas”. Este de presupus ca, prin firea sa moderna si nestatornica, liber precum pasarile cerului, tânarul evadat din austerul târg al Iesilor a cautat în cosmopolita capitala franceza, sub imboldul instinctelor vârstei, împlinirea tuturor dorintelor. Lipsa de bani l-a facut sa frecventeze localurile de jocuri de noroc, dar si case intime nu cele mai de lux, fapt care i-a determinat pe parinti sa-l recheme în tara. Totusi, deprinderile tineretii s-au întiparit asupra comportamentului sau pe viata.

Dupa esecul parizian, întors în tara, Cuza decide sa se consacre carierei militare, mai putin pretentioase în plan intelectual, care îi conferea un anumit statut social, inclusiv material. Totodata, Cuza stia ca, mai întotdeauna, uniforma de ofiter atragea ca un magnet femeile galante. Asa se face ca, la 15 septembrie 1837, este primit si înscris în armata cu gradul de cadet. Nu întâmplator, se stabileste la Galati, oras pe Dunare, cu o bogata lume cosmopolita, aflat pe fluxul transportului si comertului international al timpului. Aici avea multe localuri mondene, un cazino unde negustorii bogati sau îmbogatiti (mai ales în urma comertului cu cereale si lemn) îsi jucau norocul si îsi pierdeau noptile. Cuza nu era un bautor, dar fuma mult si consuma cafea fara masura.

Excesul de tutun, de cafea neagra si timpul irosit aveau sa-i afecteze inima si sa-i grabeasca sfârsitul, pe fondul bolilor de plamâni si de inima de care suferea. Pe lânga multe aventuri amoroase cu femei întâmplatoare, insignifiante, îsi dezvolta si cariera de cartofor, pe care si-a exercitat-o din plin la Cazinoul din Galati. Aici l-a întâlnit pe belgianul Charles Liebrecht, temutul si atotputernicul membru al camarilei de mai târziu, chelner si marcher de biliard. Personaj versat, acesta a speculat din plin slabiciunile omenesti ale pârcalabului si-i facea legaturi cu femei galante si chiar îl ajuta sa câstige la carti si îl împrumuta cu bani spre a putea iesi din situatii financiare dificile. În mod deosebit, lui Cuza i-a placut puterea, din moment ce, dincolo de timpuri si moravuri, a ramas mereu în functii publice: fie ofiter, fie presedinte de judecatorie, fie pârcalab si întotdeauna la Galati (judetul Covurlui), unde se instalase dupa revenirea la Paris. Firea risipitoare si practicarea jocurilor de noroc ori frecventarea localurilor de placeri au facut sa-si risipeasca repede averea mostenita, iar leafa sa-i fie întotdeauna insuficienta. Starea de nevoie materiala l-a determinat, printre altele, sa se casatoreasca, la 30 aprilie 1844, cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, o familie bogata si reprezentativa pentru Moldova timpului. Mariajul i-a asigurat, pentru o buna bucata de timp, un anumit confort material.

O casnicie anosta

Casatorit la 30 aprilie 1844, cu Elena (Elenco) Rosetti, fiica postelnicului Iordache si a Ecaterinei, nascuta Sturdza, Alex. Cuza nu va renunta total la modul de viata dus pâna atunci. El avea 24 de ani, functiona ca magistrat, iar tânara sotie avea 18 ani si era casnica. Proaspata familie s-a instalat la Galati, unde sotul se stabilise mai de mult. Parintii din ambele parti ramâneau mai ales la tara, preocupati cu treburile agriculturii.

La numai trei saptamâni de la nunta si despartirea de parinti, Elena constata într-o scrisoare ca lipsa mamei îi „era tare grea”. Da apoi relatii despre plictisul care o încerca si pe care cauta sa-l alunge prin crosetatul de portofele si alte obiecte de îmbracaminte sau facutul de dulceata; vapoarele aduceau, la nevoie, stofe si materiale dintre cele mai diverse. La 18 octombrie, fiica îi trimitea, la Golesti, Ecaterinei Rosetti „zece chitre” si o ruga sa o ierte ca sunt asa de putine, întrucât „se gasesc foarte greu la Galati, caci toate care au sosit au fost expediate la Iasi”. Grijulie, în toate scrisorile, ca un fel de leitmotiv, sotia îsi scuza sotul ca nu scria nimic socrilor, astfel ca „fiind foarte ocupat… m-a rugat sa-ti transmit respectuoase sarutari de mâini”. Într-o alta depesa catre familie, transmisa tot din Galati, în prima zi a Craciunului anului 1844, tânara domnita noteaza, nu fara un ascuns amar, printre altele: „Nu am noutati sa va dau, caci ies foarte rar, negasind placere decât la mine acasa; încolo societatea din Galati este de o monotonie fara asemanare”.

Putin mai târziu nota ca „în ceea ce priveste relatiile, cunosc pe toate doamnele din Galati, dar frecventez doar pe doamna Ghica”. Ca de obicei, formula de politete: „Alex ar fi dorit sa-ti scrie el însusi câteva rânduri, dar cum este la tribunal, îmi fac datoria sa-ti trimit, din partea lui, respectuoase sarutari de mâna”. În alta scrisoare, Elena adauga alte informatii privind aspecte ale vietii sale anoste: „Nu fac decât sa citesc si sa lucrez toata ziua. La Iasi nu vom merge iarna aceasta, caci sotul meu are treburi care nu-i permit sa paraseasca Galatiul”.

În aceasta situatie, scrisorile de la parinti, de la frati ori de la simple cunostinte erau aproape singurele bucurii pentru „exilanta” de pe malurile Dunarii. Sotul Alecu Cuza era deosebit de ocupat cu treburile publice, încât nu putea nici macar sa scrie câteva rânduri socrilor; pleca uneori la Iasi pentru saptamâni si nimeni nu-i cerea socoteala. Despre cum îsi umplea el timpul liber, istoricii ne lasa doar sa banuim. Despartirea de familie avea sa devina câtiva ani mai târziu regula; evenimentele de la 1848, pregatirea Unirii, calatoriile în strainatate pentru diverse cure si tratamente aveau sa contribuie la formarea unui anumit „zid” între cei doi soti. Plictisul conjugal si predispozitia naturala a lui Cuza spre aventura amoroasa aveau sa conduca la situatii clasice de adulter gen menage a trois.

Se îndragosteste de Cocuta Vogoride

Prima relatie amoroasa extraconjugala mai cunoscuta este cea cu Cocuta Vogoride, nascuta Conachi, sotia caimacamului Nicolae Vogoride. Aceasta legatura explica relatiile speciale cu noul cap al statului, dupa plecarea domnitorului Grigore Al. Ghica în septembrie 1856, desi Vogoride a fost un antiunionist înfocat. Astfel, în februarie 1857, Cuza este numit din nou pârcalab al Covurluiului si apoi reinte-grat, la cerere, în armata, cu gradul de sublocotenent si atasat al Statului Major Superior. Mai târziu, în numai 45 de zile, Vogoride îl avanseaza pâna la gradul de maior (la 16 martie, sublocotenent; 24 aprilie, locotenent; la 24 aprilie – capitan, iar la 3 mai, maior. Sigur pe sine, mai bine zis pe sentimentele Cocutei, Cuza îsi permite ca la 24 iunie/6 iulie 1857 sa-si dea demisia cu ocazia alegerilor masluite de caimacam.

Apoi, dupa anularea scrutinului, prin interventia marilor puteri, la 24 august 1859, accepta iarasi propunerea de colaborare a lui Vogoride si este înaintat la gradul de polcovnic (colonel). Putin mai târziu, este numit printr-un înalt Ordin de zi ajutor al Hatmanului Militiei (oastei) Moldovei. Explicatiile istoricilor oficiali cum ca aceasta atitudine a caimacamului – aproape biblica (de a întoarce obrazul spre a fi lovit si pe cealalta parte) – s-ar explica prin dorinta de a-l avea aproape nu rezista, întrucât pozitia unionista a lui Cuza era arhicunoscuta si oricât de duplicitar si-ar fi jucat cartea, nu putea sa-l însele într-o asa masura pe antiunionistul N. Vogoride. Mult mai credibila este influenta Cocutei, sotia caimacamului, care, îndragostita de Cuza, iar Vogoride de ea, a tinut „cald” lantul slabiciunilor sentimentale.

Mai ales sentimentele iubirii, la care s-au adaugat cele patriotice, au facut-o pe Cocuta Conachi sa-si tradeze sotul si sa trimita scrisorile compromitatoare pentru Nicolae Vogoride, privind falsificarea alegerilor din 1857, pârcalabului de Galati care le-a folosit în denuntarea ilegalitatilor si anularea scrutinului. Cum sotul nu stia nimic, dimpotriva, dorea sa-l aiba aproape pe Cuza, speculatiile s-au facut pe o „conspiratie” de natura pur politica, banuit fiind mai ales Negri, decât adevaratii vinovati.

Urmeaza Maria Obrenovici

Episodul cel mai discutabil si mai controversat al vietii amoroase a lui Alexandru Cuza ramâne relatia sa cu sârboaica Maria Obrenovici. Fire prea navalnica, meridionala, casatorit cu o femeie insipida, din interes material, care, în plus, avea „defectul” fizic de a nu putea face copii, Cuza Voda s-a îndepartat treptat de caldura caminului conjugal spre a se deda la numeroase aventuri amoroase. Casnicia viitorului domnitor, vesnic hartuit de datornici, s-a destramat treptat într-un lung sir de suferinte pentru sotie.

Peripetiile alegerilor, desemnarea ca domn al celor doua principate, stabilirea la Bucuresti, calatoriile în strainatate ale doamnei Elena pentru tratament au constituit fondul general pe care Alexandru a devenit o prada deosebit de tentanta pentru femeile epocii. Iar prima care a atacat cu inteligenta si poate „cu program” a fost frumoasa printesa din casa domnitoare a Serbiei, Maria Obrenovici. Începuta timid, relatia avea sa devina una puternica, cu multe date politice, specifice unei atari legaturi sentimentale. În orice caz, în privinta lui Alexandru Cuza a fost vorba mai întâi de o atractie fizica, de o aventura de o noapte transformata ulterior, treptat, într-o dragoste puternica, statornica si înrobitoare.

Ar fi prea romantic, dar putin credibil ca aceleasi lucruri sa se fi întâmplat si cu Maria. Oricum însa, strânsele legaturi ale familiei sale cu Rusia lasa deschisa poarta speculatiilor privind rolul sau de „Mata Hari” pe lânga cercurile conducatoare din România, în frunte cu chiar domnitorul tarii. Si totusi, amanta i-a daruit principelui doi fii, pe care tatal natural i-a înfiat si i-a adus la Palat, dându-i în seama sotiei legitime. Relatia dintre cei doi nu a avut nimic cu fidelitatea între cei doi parteneri; Maria a avut legaturi si cu alti barbati, nascând chiar si copii conceputi cu acestia.

Kogalniceanu – însarcinat cu racolarea de femei usoare

La rândul sau, Alexandru, dornic de noi si noi aventuri, nu ezita sa plece noaptea prin Bucuresti travestit, singur sau însotit de vesnicul sau consilier Mihail Kogalniceanu, spre a vizita diverse adrese confidentiale, cu ibovnice de lux. Preferate erau oachesele tinere si focoase. Un carnetel descoperit în arhive arata ca sobrul Kogalniceanu, care avea sa proclame la 9 mai 1877, în parlament, independenta României, îsi „bifase” nu mai putin de 700 de experte într-ale amorului, pe care cheltuise o avere!
În toate ocaziile, indiferent de cel cu care împartea relatia amoroasa, Maria Obrenovici a stiut sa-si impuna rangul de metresa preferata. Asa a fost si în relatia ei cu Voda Cuza.

La putin timp dupa începerea idilei, la 12 martie 1862, domnul stapânitor cumpara cu 7.000 de galbeni împaratesti, de la Manolache Zefcari, o casa cocheta, situata în strada Biserica Amzei. Era o constructie relativ mica, dar bine împartita, amplasata pe o strada nu prea frecventata, dar în acelasi timp aproape de Palatul domnesc si cu iesire la cea mai importanta artera de circulatie a vremii: Podul Mogosoaiei.

„Desigur ca, înainte ca Maria Obrenovici sa se mute, casa a fost înzestrata cu tot ce era necesar. Mobile luxoase comandate la Paris, covoare persane si franceze, tablouri si tot felul de obiecte ornamentau interiorul casei în care Maria trebuia sa locuiasca si sa primeasca totdeauna pe cel care-l robise si care, în oarba lui pasiune, nu tinea seama de onoarea tronului, de morala societatii, desi nici de mult întelegatoarea lui sotie care stia totul, dar care în marea si sincera ei dragoste si admiratie trecea cu vederea nesabuitele fapte ale sotului sau.

Dar Maria ramâne preferata

Zile, luni si ani de-a rândul, Cuza Voda si-a petrecut multe ore din zi si din noapte în casa de pe strada Biserica Amzei. Oamenii din mahala au vazut de multe ori pe domnul în civil, de statura mijlocie, care oricât ar fi fost deghizat, era usor de recunoscut prin mustata si barbison, imitatie dupa Napoleon al III-lea. Toate acestea s-au înregistrat în condica vie si nescrisa a mahalalei si s-au pastrat prin traditie pâna în zilele noastre. Pâna acum vreo 25 de ani se mai aflau unii batrâni care le stiau, fiindu-le povestite de bunicii lor. Iar ca dovezi concrete ca Maria Obrenovici a locuit aici se mai gaseau înca pâna la demolare multe marturii în aceasta casa: tablouri frumoase, icoane pretioase, carti rare, o frumoasa tabachera în filigran cu cifrul domnitorului si un birou-secretaire; acesta din urma se afla actualmente în colectia unui muzeu din provincie, iar tabachera în posesia doamnei Elena Butculescu, ultima proprietara a casei.

Spre sfârsitul domniei lui Cuza Voda, îndrazneata Maria, plina de pretentii si vanitate, nu era multumita cu casa ce-i fusese destinata. Voia sa fie vazuta de tot mai multi oameni ca ea e singura femeie preferata de Voda, ca poate oricând, neanuntata, sa intre la palat, ba în cele din urma sa ia masa separat cu domnitorul. Asa s-au întâmplat lucrurile si asa i-au apucat evenimentele din noaptea de 11 februarie 1866″. (George Potra, Din Bucurestii de ieri, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1990, vol. I, pag. 507).

Fireste, galantul Voda si-a manifestat amorul fata de Maria prin numeroase daruri, în bani si bijuterii, favoruri pentru rudele si apropiatii acesteia. Totodata, Maria a exploatat slabiciunea domnitorului pentru ea, smulgându-i secrete pretioase din viata politica, pe care a stiut sa le valorifice în cercurile interesate.

Familiile nobiliare încep sa evite balurile de la Curte

Ca toate metresele (Maria fiind din acest punct de vedere o vrednica precursoare a Elenei Lupescu!), si cea a lui Cuza a creat si mai ales cultivat o camarila corupta si intriganta. Ea a fost inclusa în cercul de afaceri si corupti de nimeni altul decât C. Liebrecht (al carui palat constituie astazi Casa Universitarilor din Bucuresti), mâna dreapta a lui Cuza, ce-si construise pâna si un propriu serviciu secret. Asa cum nota C. C. Giurescu, acesta „stiuse sa câstige si simpatia si încrederea frumoasei Maria Obrenovici, prietena lui Cuza. Devenise confidentul ei; o îndatora prin diferite servicii personale; cumpara de pilda, pentru ea, în 1865, cai în valoare de 202 galbeni; achita, de asemenea, diferitele taxe de întretinere privind atelajele ei. O împrumuta chiar si cu bani”. Intimitatea dintre cei doi a facut chiar ca gurile rele sa cleveteasca de existenta a ceva mai mult, date fiind naravurile femeii, în sensul ca seful camarilei ar fi fost, de fapt, tatal copiilor înfiati de Cuza si considerati drept ai sai!

Excentritatile relatiei si vadita sa dimensiune de coruptie au creat în epoca, mai ales în rândul clasei politice, un puternic curent de opinie de dezaprobare. În ciuda avertismentelor si criticilor din partea apropiatilor si a reactiilor uneori violente ale opozitiei, Domnul nu a acceptat în nici un chip sa înceteze relatia cu Maria sau cel putin sa o acopere cu o binevenita discretie. Dimpotriva, a adus-o la palat, supunând-o pe doamna tarii la supliciul rusinii. Marea majoritate a lumii evita anturajul printului, care devenise un loc rau famat. Doamnele de neam, cu buna reputatie si sotii lor evitau balurile organizate la curte; oamenii politici refuzau audientele si invitatiile la manifestarile oficiale, familiile nobiliare nu mai erau interesate sa aiba relatii cu Voda, doamnele de onoare îsi paraseau serviciul.

„Nu mai gasea aproape figuri sincere, decât în sânul familiei, în coltul intim de lânga principesa si fiul sau Sasa, cu care se juca deseori ca un frate de aceeasi vârsta. Numai acolo, Alexandru Cuza, bolnav si plictisit de oameni, cu încrederea pierduta în prieteni si rude, sfidând totusi moartea în fata celor ce-l urau, gasea alinare si mângâiere, o vorba buna sau un sfat cuminte fara socoteli”, consemna acelasi biograf de mai târziu.

Maria intra în focul complotistilor

Robit de pasiune, Domnul îsi credea ibovnica fara de prihana, trecea peste orice pentru a si-o pastra, nedreptatea si îndeparta pe oricine care încerca sa-l faca sa vada direct în fata realitatea. Pâna când a venit ziua abdicarii fortate de la 11 februarie 1866, când „monstruoasa coalitie”, nemairabdând capriciile Domnului, odinioara atât de iubit, l-a obligat sa accepte ca situatia era imposibil sa mai continue.
La 24 ianuarie 1866, când se sarbatoreau sapte ani de la marele act al Unirii, balul oficial nu s-a mai desfasurat la Palat, în urma refuzului protipendadei de a participa, astfel ca s-a organizat la resedinta familiei Sutu. Totusi, programul a cuprins si o reprezentatie cu „La favorite scene d’opera chantée par Mme Marie Obrenovici” .

Maria juca deja cu mai mult talent pe scena politica rolul de Mata Hari dâmboviteana, intrând în jocul conspiratiei anti-Cuza. Tradându-l, ea a tradat si pretinsa ei dragoste fierbinte. Care sa fi fost mobilul? Banii, datoria politica, alte explicatii? Greu de spus clar si precis! Cert este ca metresa a facut din plin jocul complotistilor. Ea a primit misia de a-l retine pe Domn în Palat, la jocul cu carti, toata noaptea de 11 februarie, spre a-l împiedica sa paraseasca resedinta deghizat, cum îi era obiceiul si astfel abdicarea sa ramâna fara obiect. S-a vorbit si poate nu fara temei, de rolul sau de spion rusesc pe lânga Domnitor. Daca avem în vedere si alte „coincidente”, precum si interesele importante si permanente ale imperiului moscovit pentru Moldova, ipoteza pare credibila.
Dar sa vedem care a fost firul evenimentelor.

La ora 16 a zilei de 10 februarie 1866, militarii s-au întâlnit în secret si au organizat în detaliu lovitura de Palat. Seara, domnitorul a cinat singur cu Doamna Elena. Spre miezul noptii, apare în graba Maria Obrenovici, însotita de grecul Sachelaridis, cartofor înrait, care îl provoaca pe Cuza la jocul de whist pâna noaptea târziu. Obositi, dupa ora 2 din noapte, amanta si Voda s-au retras în aceeasi camera, pentru a continua jocul în alte feluri. În apartamentul alaturat, resemnata, Elena Doamna, împreuna cu copiii sotului si ai metresei, se lasau prada visurilor frumoase.

Dupa o noapte de amor, a urmat o dimineata pentru istorie. În zori, în camera de nebunii au intrat militarii, pe usa lasata special deschisa de Maria Obrenovici. Unul dintre ei i-a pus revolverul la tâmpla si l-a trezit din somn pe Domnitor. Acesta avea pistoalele pe noptiera, dar nu a mai ajuns la ele. Un altul si-a scos mantaua si a acoperit-o pe amanta spre a nu-si dezveli nurii si a putea sa se îmbrace, apoi a fost condusa pâna acasa pe jos… Restul este istorie scrisa! Sustinerile ca, ulterior, Al. I. Cuza, însotit de amanta, a luat drumul refugiului, au ramas simple speculatii. Numai Doamna Elena si cei doi fii aveau sa-i fie alaturi tot timpul.

Citeşte continuarea pe historia.ro