Marina Almăşan dă explicaţii în ziarul amantului: "M-am trezit, brusc, într-o găleată de lături"

Marina îşi începe editorialul spunând că nu mai poate ţine ascuns modul cum a evoluat relaţia sa cu Socaciu şi ce a dus la ruperea căsniciei. „Un lucru e clar: secretele nu pot fi ascunse o veşnicie, oricât de multe ar fi caznele la care ne-am supune, în acest scop. Mai devreme sau mai târziu, un cuvânt, o încruntare, o privire rătăcită spre nicăieri sau chiar o lacrimă, cu greu ţinută în frâu, ne pot da de gol. Lumea ne va afla tainele şi va rămâne surprinsă cum de, ani în şir, ne-a bănuit fericiţi, mulţumiţi, lipsiţi de griji. Ba ne-a mai şi invidiat, câteodată…”.

Ea spune că a păstrat tăcerea doar pentru a nu-i încărca şi pe cei apropiaţi cu problemele ei. „Ani de zile i-am menajat pe cei din jur, reprimându-mi dorinţa de a plânge pe umărul lor, convinsă fiind că le sunt destule propriile dureri, pentru a le mai digera şi pe ale mele. Şi iată pedeapsa pentru abstinenţa mea de la confesiune: m-am trezit, brusc, aruncată într-o găleată de lături… O mână nevăzută pare că-mi ţintuieşte faţa în jos, înecându-mă cu mizerii şi venin, sufocându-mă în chip diabolic…”

Marina Almăşan scrie că încearcă să-şi înţeleagă fostul soţ aflat într-o situaţie disperată, astfel încât îi este greu să accepte un eşec. „Aproape că-l înţeleg… E foarte greu să găseşti puterea de a-ţi asuma un eşec. De a te comporta cu demnitate, mai ales că eşti bărbat, şi de a te retrage în lumea ta, atunci când lumea dragostei tale îşi dă ultima suflare… Orgoliul personal devine mai puternic decât raţiunea, decât sentimentele, chiar decât amintirile… Uiţi meşteşugitele cuvinte, cu care-ţi îmbrăcai, odinioară, iubita pe-nserat, uiţi cântecele acelea măiastre, pe care i le-ai ticluit, vorbind despre munţi ai dragostei şi cămăşi de rai, uiţi până şi emoţia cu care ţi-ai preluat, din braţele berzei, cele trei kilograme şi jumătate de băiat – darul suprem, singurul menit să-ţi ducă numele mai departe… Nu-ţi mai aminteşti nici respiraţia caldă a femeii tale, la căpătâiul patului de spital şi nici măcar umărul ei firav, pe care ţi-ai sprijinit întreaga campanie de convingere a unor oameni curaţi şi creduli, că ai fi omul cel mai potrivit pentru a deveni glasul lor, în Parlamentul ţării… Dar uiţi şi anii ce le-au urmat, rătăcirea ta spre mereu alte locuri decât cele unde te aşteptau oamenii cei mai dragi, uiţi şi lacrimile pe care le-ai născut în jur, şi tristeţile, şi izolarea, şi neputinţa şi, în final, deznădejdea pe care metamorfoza ta nebănuită le-a sădit în sufletul aproapelui tău… Iar când această uitare ajunge să-ţi confişte raţiunea, când înţelegi (oare?) că şi cel de lângă tine îşi cere, până la urmă, dreptul la viaţă, la fericire, te trezeşti brusc că ura şi resentimentele muşcă din tine, precum o rugină şi nu accepţi că, de fapt, proviziile tale de iubire, datorate omului de lângă tine, s-au epuizat. Că l-ai privit, în ultima vreme, ca pe un suflet în plus, pe factura de întreţinere, nu ca pe o respiraţie gură la gură, de care atârnă viaţa ta… Că ai transformat omul căruia-i juraseşi, în acte, cuvinte şi cântece, iubire veşnică, într-un angajat plătit să aibă grijă de tot şi de toate în jurul tău, pentru ca ţie să-ţi fie cald, bine şi pentru ca să ai liniştea de a te delecta cu noile tale jucării…”

Alte articole