Cu începuturi aparent nevinovate, precum acelea în care câțiva lei primiţi de la părinţi pentru gustări la şcoală erau „investiți” în jocuri de noroc, se conturează o poveste profundă de captivitate și suferință. Promisiunile repetate de a renunța la acest obicei devin neputincioase în fața atracției puternice a aparatelor de joc, iar recurgerea la împrumuturi și cămătari devine adesea o ultimă soluție disperată.
O altă problemă cu care societatea românească se confruntă în acest domeniu este nerespectarea legii, care stipulează clar că accesul minorilor la orice fel de jocuri de noroc este interzis, dar care, în majoritatea cazurilor, nu este aplicată.
„Mama îmi dădea câte 3-5 lei când mă duceam la școală iar eu, la prima oră, cu banii ăia, mă duceam la aparate. Se deschideau aparatele și eu jucam banii ăia.
Tot timpul promiteam că nu mai fac, dar mă trezeam în același loc. Am încercat să mă opresc, dar mi-am dat seama că nu mai ține de mine… Am încercat să mă împrumut la prieteni, prietenii n-au avut și atunci am apelat la cămătari.
Eu mă joc de la 15 ani. Nu mi s-a cerut niciodată buletinul… Nu știu ce înseamnă să dai un act de identitate decât când câștigam vreun jackpot, ceva… dădeam buletinul”
Părinții trebuie să aibă grijă de cardurile lor. Acum, cu un buletin al părintelui sau al vărului, care are 18 ani, chiar dacă minorul are 16 ani… cu buletin, internet și card, ai acces online.
De mai bine de 6-7 ani de zile eu muncesc degeaba, eu sunt sclav, eu nu mai am viață.
Ca și jucător, îți pierzi orice simț. Nu mai simți nimic pentru nimeni. Tu vezi toate persoanele din jurul tău ca pe o sursă de a procura bani. Un jucător minte, face orice, doar ca să procure niște bani ca să se ducă înapoi. Eu, personal, mi-am pierdut orice simț! În prezent, nu mai simt nimic pentru nimeni!”, a declarat, pentru Observatorulph, Mihai, un dependent de „păcănele”.