Anul 1940 a fost anul blestemat al românilor. De la sfârșitul lunii iunie și până la începutul lunii septembrie, țara noastră a suferit pierderi teritoriale care au însemnat o treime din teritoriul național. De asemenea, şapte milioane de români au devenit ţinta deznaţionalizării practicate de ţările vecine, care ne-au rupt din teritoriu.
Prima lovitură a venit pe 28 iunie, când România a pierdut Basarabia în favoarea URSS, fără să se tragă măcar un foc de armă. Abandonată de anglo-francezi, România s-a aliat cu Germania lui Hitler în speranța recuperării Basarabiei. Numai că Germania avea alte planuri cu România.
„România va trebui micșorată din motive politice europene, deoarece poprul român, democrat din fire, a rămas sufletește alături de Anglia și Franța”, spunea în 1940, cancelarul Germaniei.
Pe de altă parte, aliați cu germanii erau și ungurii, care nu recunoscuseră niciodată tratatul de la Trianon, ducând o politică agresiv-revizionistă pentru anexarea Ardealului. Profitând de această conjunctură, Hitler a impus României, prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, cedarea nord-estului Transilvaniei. Astfel, țara noastră pierdea un teritoriu în suprafață de 43.000 kilometri pătraţi, cu o populație de 2,7 milioane locuitori, dintre care mai mult de jumătate români și numai 37% maghiari şi secui.
Conform aceleiaşi înțelegeri încheiate cu pistolul la tâmplă, armata și administrația românească trebuia să se retragă în două săptămâni, în urma lor rămânând să se instaleze pașnic, armata și administrația hortyste.
Numai că, pentru românii din Ardealul de nord a început cea mai cruntă perioadă din istoria lor. Mânați de dorința unei revanţe sângeroase, hortyștii au înfăptuit lucruri greu de imaginat: crime în masă, asasinate individuale, atrocități dintre cele mai abominabile, aplicând pentru românii de aici, înainte ca Hitler să o facă cu evreii, soluţia finală.