Melodii ale lui Julio Iglesias, folosite pentru a tortura deţinuţii în timpul lui Augusto Pinochet

Deţinuţii au fost obligaţi să asculte de nenumărate ori melodiile solistului spaniol dar şi coloana sonoră din filmul lui Stanley Kubrick „Portocala Mecanică” sau melodia „My Sweet Lord” a lui George Harrison, pentru a claca psihologic, afirmă Katia Chornik, cercetătoare la Universitatea din Manchester.

Sprijinindu-se pe mărturiile unor foşti deţinuţi şi cea a unui membru al serviciilor secrete chiliene în timpul lui Pinochet, a cărui dictatură a provocat moartea a peste 3.200 de persoane şi dispariţia câtorva sute, alte 38.000 fiind torturate, ea evidenţiază o practică reproşată frecvent în prezent armatei americane.

„Difuzate la volum maxim timp de zile întregi, melodii care la origine erau foarte populare au fost folosite pentru a provoca daune psihologice şi psihice”, explică Katia Chornik.

VEZI ŞI Biletele VIP pentru concertul lui Julio Iglesias au fost epuizate. Vezi ce tichete au rămas disponibile

Un fost deţinut povesteşte cum torţionarii săi obişnuiau să intoneze „Gigi l’Amoroso” de Dalida înainte de a-l duce la interogatoriu şi a-l tortura cu acelaşi cântec pe fundal.

„Un centru de tortură pe strada Iran era numit «discoteca» de către agenţi. Muzica avea ca scop şi să acopere strigătele deţinuţilor”, adaugă Katia Chornik, contactată de AFP.

„Muzica era prezentă 24 de ore din 24. Ei deschideau radioul şi puneau tot ce era la modă. În închisori puneau muzică militară pentru a ne face să mergem în pas şi ne obligau să cântăm”, confirmă pentru AFP Carlos Reyes, un fotograf chilian care locuieşte la Londra şi care a fost închis timp de doi ani în timpul lui Pinochet.

Dar muzica le-a permis, de asemenea, deţinuţilor să reziste şi să aibă curajul să suporte abuzurile, potrivit doctorului Chornik, care se apleacă în special asupra unei formaţii corale de la Tres Alamos, unul dintre centrele de detenţie din Santiago.

„Muzica a apropiat deţinuţii, deoarece era un mijloc pentru ei de a face faţă teribilelor suferinţe. Dar ea are, de asemenea, valoare de mărturie”, afirmă ea. „Mulţi deţinuţi nu aveau existenţă oficială şi erau destinaţi dispariţiei fără să lase urme. Cântecele erau o modalitate de a le aminti cine sunt şi în ce cred”, conchide ea.