Spre deosebire de alte mamifere din Fennoscandia, o regiune situată la o altitudine de 446 de metri deasupra nivelului marii – care cuprinde din punct de vedere geografic Norvegia, Suedia şi Finlanda – lemingul norvegian s-ar putea să fi supravieţuit ultimei ere glaciare, izolat de restul lumii sub pătura de gheaţă care a acoperit nordul Europei, scrie Agerpres.
Este concluzia la care a ajuns o echipă de cercetători care au publicat un articol în revista de specialitate Molecular Ecology. Lemingul norvegian, un mamifer de mici dimensiuni din Fennoscandia, este o specie cheie pentru ecosistemul acestei tundre muntoase.
Totuşi originea lui a fost până acum un mister. În urmă cu 20.000 de ani, Fennoscandia era acoperită cu un strat gros de gheaţă. Se crede că animalele şi plantele actuale ale regiunii provin din speciile din sud, care au colonizat Fennoscandia când s-a topit stratul de gheaţă.
Cu acest lucru în minte, o echipă internaţională de oameni de ştiinţă, sprijiniţi de Muzeul Suedez de Istorie Naturală, şi-a propus să investigheze de unde provine lemingul de Norvegia. Pentru aceasta au analizat ADN fostului rozător care popula regiunile aflate la sud de stratul gros care a acoperit continentul în Epoca de Gheaţă.
„Am descoperit că, deşi speciile de rozătoare care populau zonele din jurul stratului gros de gheaţă erau similare lemingului de azi, niciuna nu era identică cu strămoşul direct al lemingului norvegian„, a declarat Love Dalén, profesor asociat la Muzeul Suedez al Istoriei Naturii.
După ce au eliminat aceste specii ca potenţiale surse, cercetătorii au conchis că singura explicaţie este că lemingul provine dintr-o specie care a supravieţuit ultimei glaciaţiuni care a avut loc în regiunea Fennoscandia. Locul exact nu este clar, dar zonele cele mai probabile sunt cele de coastă sau cele înalte care străpungeau stratul gros de gheaţă.
„Lemingul norvegian este singurul mamifer endemic (care trăieşte pe suprafaţa unui singur teritoriu) în Fennoscandia, iar originea sa neobişnuită este tocmai motivul unicităţii sale”, precizează Vendela Lagerholm, principalul autor al studiului.