Mircea Dinescu a intrat sub peniţa necruţătoare a lui Gabriel Liiceanu după comentariile acide făcute la adresa scriitoarei Ana Blandiana, care, într-un pasaj din “Soră lume”, ultima sa carte, notează faptul că Dinescu i-a numit “Hitlerjungend” (n.r. “tineretul hitlerist”) pe tinerii morţi în fața Hotelului Intercontinental în timpul Revoluției din 1989.
Cartea Anei Blandiana a fost publicată de Editura Humanitas, patronată chiar de Gabriel Liiceanu, și, după ce a citit-o, Mircea Dinescu a spus despre poetă că “și-a dat singură în vileag meteahna de care suferă, căci, plutind pe aripile amneziei, continuă și astăzi să-și reșapeze trecutul”.
Fondatorul Editurii Humanitas a luat imediat poziţie, chiar una foarte dură, prin publicarea editorialului „Un pedagog valah”, în care îl supune pe Dinescu unei adevărate rafale de invective, printre care „mitocan” şi „puşlama ordinară”.
Când spun „pedagog valah”, am în minte un ins care, în ultimele decenii, a marcat populaţia românească din Câmpia Dunării (ceea ce ardelenii numesc generic „Sudul”) printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarităţii, a ţopeniei obraznice şi infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieţii profitului făcut cu preţul unei neruşinări fără margini. Faptul că un asemenea individ a aspirat la rangul de „simbol al revoluţiei” dă măsura felului în care ceea ce a început în iarna lui ʼ89 ca act de demnitate şi sacrificiu a sfârşit, prin contribuţia lui, ca prostituare a istoriei. Rar îţi e dat să vezi categoriile vieţii mai crunt caricaturizate de un singur ins, rar se întâmplă ca „jumătatea funestă” a lumii să scape mai voioasă de sub control. Puţini oameni, în deceniile din urmă, au debilitat atât de mult, prin isprăvile lor, fiinţa morală a românilor, sădind în ei credinţa că sunt condamnaţi să trăiască într-un univers pocit şi populat cu oameni scălâmbi.
„În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (şi mai ales cum face) în zilele revoluţiei din decembrie şi în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi. Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul trasformării unui moment sublim într-o farsă.
Căci a văzut vreodată cineva un disident care, după ce se presupune că, mânat de virtuţi nobile, s-a aruncat în lupta cu Răul, să se lăfăiască apoi într-un comportament de puşlama ordinară? Cert e că, în locul personajului nimbat de aura disidentului, la rampă a apărut scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii.
Are un singur merit: după ʼ90, nu s-a dat niciodată mai mult decât era. Nu a fost „un impostor în strai virtuos”. Şi-a asumat pe faţă postura de derbedeu haios, s-a îmbrăcat ca atare, a vorbit ca atare, s-a purtat ca atare, învârtindu-şi brelocul cheii de la maşină pe policar, împroşcând calomnii şi sărind cu gura la oricine, dispreţuind pe faţă reguli şi legi, conducând maşina cu mâna dreaptă pe sticla de palincă şi aşternând un covor de seminţe scuipate din mers între ambreiaj şi accelerator.”, scrie filosoful Gabriel Liiceanu, pe Contributors.ro, despre Mircea Dinescu.
Contactat de Fanatik, Mircea Dinescu a precizat că lucrează la un pamflet dedicat “fanaticului” Gabriel Liiceanu, pe care îl va face public în scurt timp, pe pagina sa de Facebook.
“Am văzut fanaticul de care vreți să mă întrebați. Acum lucrez la pamfletul meu dedicat lui. Nu pot să spun mai mult, de data aceasta, îmi pare rău, dar stați cu ochii pe pagina mea de Facebook. O să îl public acolo curând”, ne-a spus, râzând, Mircea Dinescu, făcând și o glumă, în stilul caracteristic. “Nu mai fiți fanatici, că nu-i bine, în lumea asta nevrozată”.