Mircea Lucescu se află împreună cu Dinamo Kiev în Elveţia, într-un turneu caritabil. Vorbind despre Ucraina, antrenorul român spune că soarta războiului declanşat de Rusia depinde doar de câţiva oameni.
„Este păcat că toate acestea depind doar de câțiva oameni, și nu de întreaga lume. Întreaga umanitate, inclusiv Rusia, nu vrea război. Doar unii vor să intre în istorie. Iar asta se poate face fie într-un mod nobil, criminal”, a declarat Lucescu, într-un interviu acordat 24heures.ch.
Antrenorul lui Dinamo Kiev a răspuns și la întrebarea ce i-ar spune lui Vladimir Putin, dacă s-ar afla în fața lui. „O să-l întreb dacă poate dormi? Se consideră al doilea Petru cel Mare, ceea ce cu siguranță vorbește despre ambiția lui. Problema acestor vechi imperii este nostalgia pentru ceva ce nu mai există„, a declarat Il Luce.
„Chiar înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, Mircea Lucescu întruchipa deja un monument al fotbalului, acumulând, cu 35 de trofee câștigate, mai multe premii decât Pep Guardiola (32), José Mourinho (25) sau Giovanni Trapattoni (23). Doar Sir. Alex Ferguson (49) are un palmares mai bogat decât al lui Il Luce.
La 76 de ani, românul a alunecat în rolul de martor privilegiat al nebuniei bărbaților și al unui conflict pe care îl duce în felul său. Cu greutatea cuvintelor, printr-un vector fotbalistic de pace și umanitate, atât de departe de imaginile barbariei care ne inundă ecranele și ne provoacă conștiința. Instalat în grădina Grand Hôtel des Bains, din Yverdon, ne povestește despre asta”, scrie publicaţia elveţiană. În comentariile sale despre război, Il Luce a răspuns: „Odată cu revenirea ferocității, trebuie să ne asigurăm că generațiile tinere nu devin ceea ce vedem. Speranța trebuie să fie întotdeauna cea mai puternică. Sunt aici pentru a le oferi oamenilor această dorință de a continua să trăiască. Ceea ce se întâmplă acum nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată. Riscul este să intri în rutină considerând că este normal. Mi-e rușine să văd prin ce trecem, în comparație cu ceea ce ar trebui să fie lumea. Cum putem distruge tot ce a fost construit, ucidem, ardem oameni nevinovați…„.
Citeşte şi Mircea Lucescu: „Nu am vrut să plec din Ucraina. Ambasada României a insistat să plec”
Reporter: La patru luni după ce Rusia a invadat Ucraina, cum vă amintiți 24 februarie, prima zi a războiului?
Lucescu: Tocmai ne întorsesem dintr-un cantonament în Turcia, campionatul urma să reia două zile mai târziu. În timpul nopții, am fost trezit de fulgere, explozii asemănătoare cu tunetul. Tocmai ieșeam din iarnă, mi-am dat seama că nu poate fi o furtună… Atunci am înțeles totul. Dimineața, am adunat toți jucătorii. La momentul respectiv, ambasada a insistat să mă întorc la București. Am scos din Ucraina şi toți jucătorii, cu familiile lor. Fotbalistii nu sunt soldati.
Reporter: În mijlocul nebuniei bărbaților, ce semnificație mai are fotbalul?
Lucescu: Poate că acum este cel mai important. Fotbalul este o legătură, care transmite un mesaj de educație. L-am văzut deja în timpul pandemiei: chiar și fără spectatori, toată lumea a fost îngrijorată. În turneele noastre de caritate, oamenii, fie că sunt fani sau nu, sunt primii acolo pentru a protesta împotriva războiului, pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie. Trebuie să fii un susținător al păcii. Dacă este prin demonstrații în stradă, în cel mai bun caz vei avea câteva imagini la televizor. Dacă este pe un stadion, va dura 90 de minute în direct. Nu putem face niciodată suficient pentru pace. Doar atitudinea marilor cluburi europene m-a dezamăgit. Deși puteau ajuta Ucraina printr-un joc, unii au refuzat să facă acest lucru.
Reporter: Dar care este greutatea sportului în comparație cu zgomotul armelor?
Lucescu: Sportul este fraternitate, frumusețe, sentimentul împărtășirii. Războiul este exact opusul, obscurantismul și mizeria. Vreau ca lumea să aleagă partea frumuseții.
Reporter: Când ai experimentat deja totul, ai cunoscut totul așa cum este cazul tău, ce mai poți experimenta?
Lucescu: Aspir la liniștea planetei, la găsirea armoniei. Când am plecat din Ucraina cu autobuzul pentru a ajunge în România prin Moldova, nu voi uita niciodată acele rânduri nesfârșite de mașini. Era un coridor de 5 km, cu soții care își însoțeau soțiile și copiii până la graniță înainte de a se întoarce pe front. M-a făcut să mă gândesc la scene din 1939-1945.