Mirel Palada: De la bicicletă la bolovan. O evoluţie îngrijorătoare a protestelor din România

Însă dacă dăm la o parte pleava vorbelor cît şi marile intensităţi catastrofice de fiecare zi pe care le vedem la televizor, eterna catastrofă cotidiană şi continua apocalipsă zilnică, rapiţa! rapiţa!, observăm în spatele nostru, în trecutul relativ recent o Românie pe cale de liniştire, de domolire. Iaca ne transformăm şi noi încet-încet în nişte burghezi plictisitori, cu bunele şi relele unor burghezi plictisitori.

De cel puţin 10 ani de zile trăim nişte vremuri din ce în ce mai paşnice, mai aşezate, în care pînă şi conflictul social a fost exprimat de manieră cît de cît decentă, cît de cît reţinută. Fără geamuri ori capete sparte, fără morţi şi răniţi, fără busculade şi împuşcături, fără maşini date foc şi mulţimi care distrug tot în jur. După un zbuciumat deceniu al anilor 90 şi al marilor sale tulburări, de la începutul anilor 2000 încoace, de după incidentul Costeşti, societatea românească a găsit suficienţi anticorpi pentru a nu mai trece prin episoade majore de violenţă socială. A fost un fel de deceniu binecuvîntat, o pungă de linişte într-o mare de tumult social.

În primul rînd a fost vorba de o mai mare rigoare şi vigoare instituţională. Acel stat pe care unii prădători cinici îl căinau că ar cam fi cazul să se întărească a cam început să dea semne de trezire şi să recupereze terenul pierdut în anii ’90. Instituţiile de forţă ale statului au dovedit o creştere, atît la nivel acţional, al eficienţei apărării legii, cît şi la nivel perceptiv, în ochii opiniei publice. Ca şi exemplu anecdotic, dar ilustrativ: cei care îl căinau acum sînt la închisoare. E drept că dincolo de un stat mai întărit am avut parte, cel puţin la început, şi de o împletire de circumstanţe favorabile din alte zone sociale. Pînă recent, ciclurile economice ne-au fost favorabile. Creşterea economică începută prin 2000 – 2001 şi care a ţinut pînă spre sfîrşitul lui 2008 evident că a detensionat nemulţumirile, după cum putem vedea şi în graficul privind evoluţia răspunsurilor „România merge într-o direcţie greşită”.

Mai mult. Din 2003-2004 încoace, deschiderea graniţelor de asemenea a ajutat la această detensionare şi întărire a unei texturi sociale paşnice, în care oamenii îşi îşi apără principiile şi interesele şi îşi urmăresc îndeplinirea ţelurilor în mod non-violent. Dincolo de multele dezechilibre demografico-structurale generate de plecarea bruscă şi în masă a milioane de români de vîrstă numai potrivită, nici prea tineri, nici prea bătrîni, floarea forţei de muncă a României, am avut şi nişte beneficii. A scăzut şomajul. Cei plecaţi – cel puţin în primii ani de după emigrare – au trimis bani înapoi acasă. Nu în ultimul rînd, a scăzut potenţialul social disruptiv, de violenţă la scară mare.

Alte articole

EXIT POLL alegeri 2024: Mirel Palada: Începe să se simtă efectul valului votanților de seară

Niels Schnecker și Mirel Palada, discuții despre răsturnările de situație de la urne. Ce se întâmplă în București și Constanța

Dar şi cînd s-au terminat anii buni, cei şapte ani ai vacilor grase, lucrurile nu au stat chiar atît de rău pe cît ni s-ar părea uitîndu-ne la televizor. Este la fel de bine ştiut că după 2008-2009 încoace, de cînd cu criza economică şi, mai recent cu criza politică din 2012, lucrurile s-au deteriorat şi pacea socială a fost pusă serios la încercare. Nemulţumirea socială a crescut vertiginos, după cum se poate vedea în acelaşi grafic al direcţiei greşite prezentat mai sus. Această nemulţumire a ajuns la paroxism în anul fierbinte 2012, odată cu începerea schimbării de putere politică. Însă în toată această perioadă, chiar şi la vîrf de sarcină, de cînd cu măsurile de austeritate şi cu marea nemulţumire stîrnită de acestea, în toţi aceşti ani fierbinţi din 2010 încoace, criza nu a escaladat în violenţă. Chiar şi în momentul cel mai intens al acestei perioade, în 2012, începînd cu mişcările de stradă din ianuarie ce au dus în cele din urmă la căderea guvernelor Boc şi Ungureanu şi pînă la contestarea preşedintelui Băsescu din vara aceluiaşi an, protestele au fost paşnice. Dincolo de inevitabilele incidente ce apar în asemenea situaţii, oamenii au stat paşnic în stradă, iar singurele arme vînturate au fost ideile, vorbele şi pancartele. La nivel declarativ, de principii, cei supăraţi erau hotărîţi să dea cu huo şi cu vorbe, nu cu idei sau cu ranga sau, şi mai rău, cu bolovanul ori, Doamne fereşte! cu cocktailul Molotov.

Era o ideologie a supărării paşnice, a „opoziţiei loiale”, cum ar spune englezii. Sîntem de acord că nu sîntem de acord, dar nu ne luăm la bătaie pentru asta, nu ne spargem capetele, nu scoatem cuţitele, răngile, nu ne punem batista pe faţă şi începem să facem nefăcute. Pînă recent, şi protestele de anul acesta păreau să intre sub acelaşi tipic cît de cît normal. Supăraţi, dar paşnici. Nemulţumiţi, dar în mod decent. Manifestaţiile la adresa proiectului Roşia Montană, hipstereala începută în septembrie, după ce s-au întors post-materialiştii din concedii, din Bucureşti şi din Cluj au fost exemple de decenţă a protestului. Manifestanţii, deşi formal au încălcat legea şi nu au obţinut aprobare pentru organizarea mitingurilor, s-au purtat frumos, au fost paşnici, au fost expresivi doar la nivel de vorbe şi idei, ascultat de jandarmi, au avut antemergători în care forţele de ordine se amestecau cu bicicliştii şi cu skaterii. De partea cealaltă a gărduleţului şi forţele de ordine au fost la fel de reţinute. A fost un balet elegant, un tango al supărării decente.

Din păcate de ceva timp încoace baletul acesta dă semne din ce în ce mai evidente că se transformă în altceva, mult mai puţin plăcut. Chemările de mobilizare şi de organizare de pe Internet devin din ce în ce agresive. Agitatorii propăvăduie o trecere de la vorbă la faptă, de la protest verbal la conflict cu instituţiile statului. Avem de-a face cu o vehemenţă a indignării care solicită fapte, fapte, fapte, luptă şi acţiune. De ce nu trecem la fapte? Ar fi cazul! se Mai mult. Avem deja exemple de importare a unor tactici şi proceduri bine definite de luptă de guerrilă, inclusiv pînă la importul unor echipe fizice de manifestanţi, dinspre subcultura de protest neo-anarhic şi anti-capitalist care creează violenţe în statele occidentale. Teroriştii ecologici îşi freacă palmele şi freamătă de nerăbdare să deschidă un nou front de luptă într-o ţară unde pînă recent nu prea o comiseseră. Au pus mîna pe spray şi pe bîtă, pe rucsăcel şi pe batista care să le acopere faţa, pe masca de Guy Fawkes, de V for Vendetta, de hacktivişti Anonymous, şi se pregătesc să facă un desant şi pe tărîmuri mioritice.

Această schimbare de strategie începe deja să dea roade şi, din păcate, să facă primele victime. De la dat cu huo la pus punguţa cu bani pe pupitru la zvîrlit în faţă cu bucăţi de hîrtie, banii lui Iuda, e un prim pas. Dar să zicem că încă sîntem în limitele jocului, al îngăduinţei şi al unor reguli cît de cît normale. Nu sîntem încă dincolo de linia roşie. Însă cînd faci pasul de la dat cu huo la dat cu bolovani şi la agresat un ministru altminteri cît se poate de paşnic şi de intelectual la înfăţişare, deja este o cu totul altă mîncare de peşte. Cînd la vorbe începem să răspundem nu cu vorbe, ci cu bolovani, deja e un semn de schimbare de paradigmă, de întoarcere înspre zone în care nu ne-am dori să ne întoarcem. Dincolo de linia roşie. Şi asta e doar primul pas.

Cele mai recente manifestaţii împotriva proiectului Roşia Montană, de azi de la Cîmpeni şi de mîine în Bucureşti şi Cluj, cît şi împotriva proiectului gazelor de şist, la Pungeşti, arată prin felul în care sînt pregătite o trecere a protestului social din ce în ce mai aproape spre zona de violenţă. Începe să semene din ce în ce mai mult cu România anilor 30, cînd legionarii au făcut primii paşi. La fel. Încetul cu încetul. Întîi dăm cu bolovani şi spargem un geam la maşină. Pe urmă prindem şi batem. Pe urmă ne organizăm în formaţiuni paramilitare. Pe urmă începem să omorîm şi să distrugem. De la vorbă la faptă. De la idee la acţiune. Exact cum îndeamnă zilele acestea agitatorii pe Internet.

Nu este deloc de ignorat felul în care unul din protestatarii anti-Roşia Montană invitaţi la dezbateri la Parlament, Ovidiu Voicu, declara nici mai mult, nici mai puţin: „În fiecare zi se formează noi formaţiuni paramilitare, de maxim 5 persoane, care vor devora toată clasa politică, inclusiv familiile celor care au participat la acest dezastru naţional. Lăsaţi-mă să vorbesc, vorbeşte poporul acum… Acum vorbeşte poporul, eu vă comunic ca să vă treziţi”. Vă daţi seama? El vrea să trezească poporul să omoare oameni. La fel ca legionarii! Nu numai România a trecut sau trece prin aşa ceva. Şi la case mai mari s-au văzut asemenea situaţii neplăcute.

Într-un fel, ce se întîmplă în ziua de azi începe să semene din păcate din ce în ce mai mult cu Germania Federală a anilor 70, cînd ecologiştii lui Joschka Fischer o dădeau în terorism urban, în pus bombe şi în sprijinit mişcări anarhice. Poate nu ştiaţi, dar înainte de a fi un un respectabil lider politic şi de a face parte din mainstreamul european, de a fi lider de partid şi ministru de externe, Joschka Fischer a fost în anii 60-70 un tînăr avîntat, ca să nu spun zănatec, care a fost suspectat că a cărat în portbagajul maşinii sale cocktailuri Molotov cu care au fost atacaţi poliţiştii. Este vorba exact despre acei ani 60-70 în care un Occident din ce în ce mai afluent, dar şi mai îngăduitor cu protestul social, era slăbit din interior de mişcările de protest social, pe teme fie sociale, fie anti-război, fie ecologiste. Aceste mişcări de tip counterculture au fost încurajate şi susţinute, ideologic, material, organizaţional, de către Uniunea Sovietică, ce găsea astfel un nesperat aliat împotriva adversarului său ideologic. Fie că erau direct implicaţi, fie că erau persoane sincere, dar manipulate, un soi de idioţi utili cum ar fi spus de manieră la fel de cinică Lenin ori Stalin, aceste mişcări au folosit cauzei sovietice în a pune beţe în roate pe tot parcursul Războiului Rece.

Cine crede că istoria s-a terminat e naiv. Cine crede că frumoşii hipioţi ai anilor 60 şi ecologiştii anilor 70 cu un măr într-un buzunar şi cu o sticlă Molotov în celălalt nu seamănă cu hipsterii noştri de pe bicicletă din zilele noastre este la fel de naiv. Cine crede că marele joc, cel privind sferele de influenţă, bătălia pe resurse şi îndeosebi pe cele energetice, dar nu în ultimul rînd şi bătălia pe inimile şi minţile celor din ţările occidentale, the hearts and minds game, s-a încheiat, este la fel de naiv. Se înşală amarnic: este fix acelaşi joc. Iar în privinţa celor de la noi din ţară, că le zicem legioniari, că le zicem eco-anarhişti, că le zicem hipsteri sau indignaţi, e mai puţin important.

Cert este că dau prime semne de escaladare a violenţei şi asta este împotriva intereselor ţării noastre, înspre vulnerabilizarea poziţiei euro-atlantice a României şi înspre tragerea noastră înapoi spre o zonă gri, spre no man’s land. Dacă nu sîntem conştienţi că astea sînt regulile şi scopurile jocului ce încet-încet se desfăşoară sub ochii noştri, riscăm să avem probleme. Şi ar fi păcat. Nu asta ne dorim. Dorim să continuăm seria virtuoasă de care vorbeam la începutul articolului. O viaţă din ce în ce mai normală într-o ţară din ce în ce mai normală, din ce în ce mai prosperă, din ce în ce mai ancorată în valorile occidentale. O ţară de burghezi paşnici şi plictisitori care pînă şi cînd protestează o fac de manieră elegantă, într-un tango politicos cu jandarmii. Vă rog eu: nu treceţi de la bicicletă la bolovan şi la bîtă.