Mirel Palada: Despre nevoie de normalitate într-o ţară sfâşiată de nevroză

Uitîndu-ne în urmă, la cei deja peste douăzeci de ani de cînd s-a schimbat sistemul politic în România, privirea inevitabil se opreşte pe continua vibraţie negativă în care ne-am înfăşurat. Sîntem nemulţumiţi, sîntem acri, sîntem isterici, sîntem violenţi. Sîntem conflictuali. Sîntem depresivi. Ieşiţi din cuşca de fiere a consensului forţat, a stalinismului internalizat, a statutului de victimă chinuită la foc mărunt de un călău leneş şi prost, ne-am repezit în libertatea de a ne putea exprima nemulţumirea, furia, supărarea pe lume şi viaţă. Ne simţim obligaţi să punem accentul numai pe rău, pe disfuncţional, pe catastrofă. Nimic nu e bun.

Reacţii disfuncţionale la o istorie recentă disfuncţională

Societatea românească este un reactor de fiere şi de suferinţă, cu arcul întins la maxim timp de decenii de disfuncţionalitate comunistă. Pe principiul acţiunii şi reacţiunii, vedem cum toate tensiunile sociale acumulate în deceniile de sistem politic autoritarian, totalitar, bolşevic, comunist, stalinist, ceauşist defulează. De mai bine de douăzeci de ani încoace tot vedem o zvîrcolire socială de comportamente vehement reactive ce pot fi puse pe seama traumelor suferite în anii comunismului. Acţiune şi reacţiune, într-un ciclu karmic căruia nu sîntem în stare să-i punem capăt. Toate îngrădirile de libertate, odată comunismul căzut, ne-au detensionat de manieră disfuncţională, ne-au făcut să ne repezim în extrema cealaltă. Ca un arc prea comprimat, am ţîşnit de la prea prea la foarte foarte.

Exemple de reacţii disfuncţionale

Libertatea de exprimare

Bunăoară, nu aveam voie să ne exprimăm? Libertatea de exprimare era îngrădită? Odată cîştigată, vai Doamne ce ne-am mai exprimat! Pe toate vocile, într-o cacofonie care nici acum nu şi-a găsit nota blîndă, armonia în polifonie. Sătui de interdicţia de a spune cu voce tare că nu-i bine, sătui să ne putem verbaliza nemulţumirea doar cu mantă, subversiv şi indirect, de douăzeci de ani am declarat o continuă stare de asediu, de catastrofă necesară, de cârcoteală zilică, de ură şi de lehamite şi de sictir perpetuu.

Controlul social autoritarian

Era asuprirea omului de către om? Trăiam într-un stat autoritarian? Odată eliberaţi, vai ce ne-am mai anomizat! Sătui de control social, am declarat normală starea de încălcare a regulilor. De la trecutul străzii pe unde vrem cînd vrem la condusul aiurea pe şosele, la tăiatul pădurilor, la delapidarea întreprinderilor la demolarea CAP-urilor. la neplata taxelor,la corupţie, la mica sau marea şpagă, la cumpăratul diplomelor, la plătitul examenelor, la falsificatul permiselor, la furatul la gramaj la pîine la pus tîmpenii în legume, e tot o veselie a încălcării regulii. Şi politicieni, şi poliţişti, şi judecători, şi cetăţeni simpli, şi doctori, şi profesori şi brutari şi legumicultori s-au încins în hora mare a călcatului pe bec.

Libertatea de mişcare

Nu aveam voie să plecăm în străinătate? Libertatea de mişcare era îngrădită? Odată cîştigată, ce-am mai pornit să hălăduim, să fugim, să emigrăm… Sătui de graniţele închise, am hotărît să plecăm în masă, cu furie, privind înapoi cu mînie. Hoarde de români care s-au dus cu milioanele să-şi caute soarta în ţările Occidentului şi, în marea supărarea lor, respingînd in corpore tot ce au lăsat în urmă. Nimic din ce e acasă nu mai e bun. Cei plecaţi nu mai găsesc nici o fărîmă de înţelegere, de vorbă bună despre locurile unde pînă de curînd trăiseră, despre oamenii din viaţa lor recentă, uneori vorbind chiar cu ură de ţara lor. Alb negru, alb negru, fără gri, fără nuanţă. De fapt numai negru.

Penuria materială

Era o cultură a supravieţuirii şi a subzistenţei şi a penuriei? Sătui să trăim într-o astfel de viaţă mizeră, ne-am repezit să îmbrăţişăm valorile consumului, ale materialismului feroce. Cînd am dat cu nasul un pic de bunăstare ne-am repezit să umplem coşurile supermarketurilor cu vîrf. Cumpărăm şi sîntem nemulţumiţi de ce cumpărăm. Nu aveam acces la resursele de capital? Sătui să nu ni se dea credite, cînd în cele din urmă într-un tîrziu s-a putut, de prin 2002-2003 încoace, am început să ne tot îndatorăm, credit cu buletinul credit la case credit la maşini, într-o iraţională lipsă de previziune şi de gospodăreală elementară a resurselor disponibile. Am vrut capitalism şi bunăstare repede. Ne-am păcălit. A venit criza peste noi şi ne-a scos pe nas bunăstarea pe datorie. Acum ne tragem sufletul epuizaţi, alergăm disperaţi după bani să ne plătim ratele. Învăţăm capitalism fără anestezie. Şi evident că doare, că e fără anestezie, tăietură în carne vie.

Urbanism şi sistematizare

Aveam parte de urbanism şi sistematizări forţate? Arhitectură totalitară? Încălcarea libertăţii şi a dreptului la proprietate şi sfîşierea texturii comunitare? Odată scăpaţi de comunism, acum nu mai sîntem de acord cu nici un proiect utilitar. Nici cele propuse de autorităţile publice, fie că e vorba de înlocuit caldarîm de piatră cubică ori de redesenat străzi ori de construit autostrăzi. Nici cele asumate de iniţiativa privată, cînd noul încearcă să înlocuiască vechiul. Toate sînt bănuite de malevolenţă, de înţelegeri ascunse şi în contra interesului public. Nici un argument privind necesitatea schimbării nu este acceptat. Se respinge totul in corpore.

Patriotismul de paradă

Ipocrizia şi falsul patriotism erau norma forţată? Cînd am scăpat, am dat în extrema cealaltă. Sătui de obligaţia patriotismului de carton în care orice vorbă critică la adresa României era tratată drept trădare de ţară, după 1989 ne-am repezit cu aceeaşi vehemenţă nevrotică în a ne prezenta de manieră depreciativă, în a ne autoînjosi. Ne înjurăm ţara nu numai pe persoană fizică, ci şi instituţională, găsim plăcere în a scoate în evidenţă îndeosebi cele rele şi în a le minimiza pe cele bune, în a ne duce cu pîra la sultan, oricare ar fi el: Bruxelles, Washington, Berlin, Paris, în a externaliza conflictul politic spre zona internaţională, nereuşind cu ocazia asta decît să ne dăm singuri găuri în cizme.

Propaganda. Ipocrizia comunicaţională

Ipocrizie mediatică? Cum am scăpat de orwellienismele din Scînteia şi din jurnalul de ştiri oficial, cum am sărit în extrema cealaltă. Sătui de cele două ore de televiziune, ne-am repezit cu un entuziasm de flămînd să înghiţim pe nemestecate mass media. La început presă, mii şi mii de ziare, de titluri, păduri întregi de copaci sacrificaţi pe altarul senzaţionalului şi contestării. Pe urmă, după ce s-a băgat cablu la sate şi oraşe, am trecut de la hîrtie la imagine, la televiziuni.. O spiralare a tabloidizării şi o populaţie care de departe bate toate recordurile de consum TV din toată Europa. Nu o spun eu, o spun audienţele. Dar în fiecare zi de dimineaţă lumea se uită în ele cu religiozitate, pentru că oamenii în fiecare zi şi în fiecare seară se uită în gura televizorului cu religiozitate. Ipocrizie cinematografică instituţionalizată în ideologia imposibilei perfecţiuni potemkiniste? Sătui de pompieristele filme comuniste, după 1989 am făcut o adevărată industrie de filme nasoale. Artistice, cu certe valori de producţie, o adevărată şcoală de film, după cum o arată premiile internaţionale care de ceva ani au început să curgă. Dar ce şcoală tristă! Competentă şi tristă şi depresivă. O şcoală de film care pune accent pe jale, nemernicie, disfucţionalitate, mizerie, tristeţe şi dezastru. Ipocrizie de raportare statistică? Sătui de producţiile record la hectar doar pe hîrtie şi de toate celelalte statistici măsluite, acum nu mai avem încredere în nici o cifră. Prezentarea realităţii de manieră critică, răul, dezastrul, catastrofa, le înghiţim by default, pe nemestecate şi le considerăm adevărul absolut, pentru că vin să ne întărească preconcepţiile pesimiste. Din contră orice se spune de bine este imediat respins cu vehemenţă şi bănuit de spinning, de manipulare, de manipulări pompieristice politruco-ceauşiste ale unei lumi contrafăcute de carton potemkianist.

Citeşte mai multe pe adevarul.ro