Pe data de 28 decembrie 1989, Marin Ceaușescu, şeful Agenţiei Economice a României din Viena, fratele mai mare al lui Nicolae Ceaușescu, a fost găsit spânzurat în subsolul Reprezentanței Economice a României la Viena.
Acum, după 32 de ani, fiica sa Mihaela Ceaușescu a povestit ce conține scrisoarea testament de 14 pagini pe care tatăl ei, Marin Ceaușescu a lăsat-o familiei, care conţine o profeţie tulburătoare cu privire la viitorul României.
„Singurul lucru pe care il regret foarte mult este ca, atunci cand mi s-a facut mie perchezitie acasa, pe 12 ianuarie, ne-au fost ridicate toate scrisorile pe care le-am avut de la tata pentru expertiza grafologica. Nu multe, trei am avut, si nu mi s-au mai inapoiat niciodata. Iar mama a predat, saraca, toate fotografiile de familie, care nici astea nu au mai ajuns niciodata la noi. Deci eu, toate fotografiile pe care le am, sunt din ce aveam eu, iar eu nu aveam foarte multe poze cu ei. Poze cu familia, in general, a avut mama, iar ea, pana a inchis ochii, a plans dupa ele.
Despre aceasta scrisoare am scris doar un mic pasaj in cartea mea, pe care am publicat-o, „Nu regret, nu ma jelesc, nu strig”. N-am dat-o niciodata si nici n-o dau, sunt si chestii foarte intime aici. Scrisoarea e foarte lunga, e scris intr-o noapte de adio. Se vede ca tata a inceput foarte frumos, asa, iar apoi, la un moment dat, incepe sa scrie mai dezlanat, cum se zice. Mi s-a si spus ca atunci cand l-au gasit spanzurat bause doua sticle de sampanie. Asta apropos de mitocania familiei Ceausescu. Nu eram, ca n-a baut bere. Tata whisky nici nu putea sa bea, pentru ca avea probleme cu inima si cu stomacul, asa ca se obisnuise cu putin vin rosu. Acum, ideea ca in pragul sinuciderii mai conteaza ulcerul este paradoxala. Probabil nici nu avea whisky si nici nu i-a adus cineva, a avut sampanie.
Tata s-a spanzurat in costum alb, cu papion, barbierit, ne-au povestit ca pantofii i-au gasit langa scaunel. Deci s-a spanzurat intr-un fel, a vrut sa iasa frumos din scena.
Si spune aici… Deci este 27 decembrie 1989, ora 11 seara. Ora decesului, din ce ne-au zis medicii austrieci, care probabil au apreciat foarte bine, este undeva intre 2 si 3 noaptea, dar l-au gasit abia dimineata. Si zice asa:
„Pentru ca nu am reusit in cele doua incercari anterioare ale mele sa plec din viata, am avut timp sa mai reflectez la ce s-a intamplat. Nu am fost de acord cu brutalitatea masurilor dure, pentru ca nu au niciun rost. Ce ironie a soartei, ce destin mizerabil.
Toate incercarile mele de a fugi din viata au dat gres. Nici gazele de care am vrut sa ma folosesc nu au functionat. Nici streangul din dimineata zilei de 27 decembrie nu a rezistat, s-a rupt in momentul decisiv. Vino somn sau vino moarte, pentru mine este tot una. Nu am facut nimic rau, dar sunt de acord cu pedeapsa. Ce trebuie sa simta cineva care este condamnat la moarte.”
Deci el spune condamnat la moarte. Si eu aici am inteles asa, eu fiind totusi profesor de literatura. El a vazut executia (n.r. a lui Nicolae si Elena Ceausescu), si-a dat seama ca asta va pati si el, si a zis ca prefera sa o faca el. Asa zic eu, altfel de ce ar fi zis condamnat la moarte. Apoi continua.
„Cand eram cineva si va puteam ajuta…”. Deci el a stiut ca cei care il vor gasi si vor gasi scrisoarea vor fi cei cu care a lucrat.
„Cand eram cineva si va puteam ajuta, toti ati stat in jurul meu. Cand s-au schimbat lucrurile, toti m-ati parasit. De aceea am luat aceasta hotarare, din disperare. O, lume, ce mica esti, in imensitatea ta! E tarziu si moartea ma asteapta. Nu vreau sa-i creez dificultati. Daca am chemat-o, trebuie sa ma tin de cuvant. Vino somn sau vino moarte, pentru mine e totuna. Sa mori bogat sau sa mori sarac e la fel. Si rand pe rand ne ducem toti in acelasi fel.
Cand clopotul va suna, lung si falnic, in ceasul cel din urma voi fi ce am fost si sunt si voi inchide pleoapele cazut, dar nu invins. Pe toti pe care v-am ajutat, va rog sa faceti ceva pentru mine si sa-mi ajutati familia, daca se mai poate ajuta. Este rugaminte unui muribund si nu uitati ca despre morti trebuie sa vorbim numai de bine. Si nu uitati ca v-am iubit si am tinut la voi.
Cei care ramaneti dupa mine, va doresc noroc. Adio!”
Sunt multe pasaje, unele sunt personale, El, cum s-a adresat celor cu care a lucrat, la care intr-adevar a tinut foarte mult, asa ni s-a adresat si noua, mie si surorii mele, pentru el pe noi ne credea in viata. Noi nu mai vorbisem de opt ani, si asta este unul dintre marile regrete ale vietii mele, dintr-o incapatanare a mea. El nu a fost de acord cu casatoria mea cu Petre Moraru, eu nu am facut un pas, el nu mi-a intins o mana, si am avut o ultima convorbire la telefon, nu ne-am mai vazut.
Si el imi spune la un moment dat ca, desi nu ne-am vazut in ultimii opt ani, si el a fost foarte suparat, imi spune ca are incredere in mine ca voi fi puternica si ca ma roaga, daca mama traieste, sa am grija de ea si sa am grija si de sora mea mai mica. Si imi mai spune ca ii pare rau ca in ultimul ceas nu-si mai aduce aminte cum arat si ca pleaca din aceasta viata cu chipul meu de cand aveam sapte ani, cu cozi lungi, si m-a dus de mana la scoala.
Si are acolo un pasaj in care spune „sarmane popor, iar te-au folosit. Iar tu acum speri, dar nu vei dobandi nimic”. Atunci, in 1991, mi s-au parut asa, prea poetice, dar acum imi dau seama ca a fost un profet, un vizionar. Dar sigur ca tata era si foarte calit in viata, a facut razboiul, asa ca prevazut ceea ce probabil nu am prevazut niciunul dintre noi. Pe mine, cand au vrut sa ma dea afara din facultate si m-au aparat studentii, tin minte ca m-a intrebat o doamna ce o sa fac acum fara privilegii. Si i-am raspuns ca nu o sa mai am nevoie, pentru ca acum toti o sa o ducem bine. Si eu, in naivitatea mea, de care ma rusinez, chiar credeam asta.”, a povestit Mihaela Ceauşescu.