O planetă telurică, care a fost descoperită recent, are pe cer trei sori

Planeta LTT 1445Ab se interpune între steaua sa şi Pământ cu fiecare orbită pe care o desfăşoară. Cele trei stele din acest sistem fac parte din clasa M, adică sunt mai mici decât Soarele, roşiatice şi foarte active. Aceste stele se orbitează reciproc într-un dans cosmic complex. Astfel planeta LTT 1445Ab devine cea de-a doua cea mai apropiată exoplanetă de tranzit cunoscută şi cea mai apropiată astfel de planetă aflată pe orbita unei stele din clasa piticelor roşii.

Dacă ne-am afla la suprafaţa acestei planete aflate pe o orbită foarte apropiată de steaua sa, la aproximativ 1/10 din distanţa dintre Mercur şi Soare, „am vedea la orizont un uriaş soare portocaliu şi doi sori mai mici, cu nuanţe mai roşiatice, în depărtare”, conform lui Jennifer Winters, astronom la Centrul pentru Astrofizică Harvard-Smithsonian şi coordonatorul studiului ce însoţeşte descoperirea.

„Steaua primară ar fi vizibilă foarte mare pe cer pentru că este foarte aproape. Celelalte două stele sunt mult mai departe şi s-ar vedea de aproximativ 100 de ori mai strălucitoare decât (planeta) Venus şi de aproximativ aceeaşi dimensiune cu această planetă (aşa cum este văzută de pe Pământ n.r.)”, a adăugat ea.

„Motivul pentru care probabil că nu am descoperit această planetă înainte este legat de faptul că face parte dintr-un sistem cu trei stele, iar majoritatea programelor de căutare a exoplanetelor evită astfel de sisteme”, a mai adăugat Winters. Acest lucru se întâmplă pentru că astronomii detectează eventualele exoplanete prin urmărirea fluctuaţiilor în strălucirea stelelor-mamă atunci când exoplanetele trec prin faţa acestor stele (faţa văzută dinspre Pământ). Dacă în apropiere sunt şi alte stele, lumina acestora „contaminează” de obicei aceste măsurători delicate.

Winters şi colegii săi au reuşit să identifice exoplaneta LTT 1445Ab folosind datele primite de la satelitul TESS (Transiting Exoplanet Survey Satellite), un telescop spaţial de nouă generaţie lansat de NASA anul trecut.

Stelele din clasa piticelor roşii trec printr-o lungă perioadă de „adolescenţă” în care sunt foarte active şi emit niveluri foarte mari de radiaţii. „Încă nu ştim dacă atmosfera planetelor poate suporta bombardamentul intens cu radiaţii al unei stele tinere de tipul spectral M, iar descoperirea acestei planete ne oferă o excelentă oportunitate de a studia acest lucru. Atunci când această planetă se interpune între steaua sa şi Pământ, este luminată din spate de către stea şi putem analiza ce tipuri de molecule de gaz are în atmosferă, dacă are o atmosferă”, a adăugat ea.

Piticele roşii constituie marea majoritate a stelelor din Univers şi au o masă mai mică decât jumătate din masa Soarelui (până la aproximativ 0.075 mase solare, mai jos de această masă sunt stelele de tip pitică cenuşie). Stelele pitice roşii reprezintă în jur de 80% din cele 200-400 de miliarde de stele din Calea Lactee.