O săptămână de FOC cu ELITA Armatei Române: Cum am învăţat să supravieţuiesc în mijlocul războiului FOTO

Am plecat la drum fără să ştim prea bine ce ne aşteaptă. Şi a fost mai bine aşa. În total am fost selectaţi 17 jurnalişti de la diverse televiziuni şi publicaţii din ţară pentru a participa la cursul pentru „Corespondenţi de război”, organizat anul acesta la Brigada 6 Operaţii Speciale „Mihai Viteazul”, din Tîrgu Mureş. Fără să ne cunoaştem între noi, ne-am îmbarcat duminică în autobuzul MApN, cu gândul să ne facem o idee despre ce înseamnă să relatezi dintr-un teatru de operaţii. Niciunul dintre noi nu se aştepta la ceea ce avea să urmeze: epuizare fizică, psihică, nopţi nedormite sau doar cu câteva ore de somn, exerciţii de instruire parcă interminabile, emoţii, bombe detonate, focuri de armă şi chiar răpiri. Dar să ajungem până acolo.

Din autobuzul cu care am plecat spre Tîrgu Mureş am fost avertizaţi: „Nu aveţi voie să faceţi poze, nu aveţi voie să filmaţi sau să înregistraţi cu reportofonul, nu aveţi voie să dezvăluiţi identitatea militarilor! Dacă până acum acest lucru a fost posibil în cadrul cursului, anul acesta nu se mai poate. Mergem la o unitate a trupelor speciale!”. Aşa ne-am întors acasă, după o săptămână, cu aparatul foto şi cu reportofonul gol, dar cu gândurile pline. Imaginile din articol sunt realizate doar de fotografii avizaţi de MApN.

De militarii de la forțele pentru operații speciale nu se prea vorbeşte în presă. Ei nu au nevoie de publicitate, de interviuri sau de fotografii. Identitatea militarilor din trupele speciale ale României trebuie protejată, pentru bunul curs al misiunilor din care fac parte. Am promis şi chiar am semnat că le vom respecta dreptul la anonimat. Deşi apar în fotografiile oficiale, ei poartă ochelari de soare şi şepci, pentru a nu fi recunoscuţi. Înainte să venim noi, aproape toţi şi-au lăsat barbă.

Brigada 6 Operaţii Speciale „Mihai Viteazul”, din Tîrgu Mureş, este singura unitate de trupe pentru operații speciale din ţară, şi locul în care am poposit pentru o săptămână în cadrul cursului.

Alte articole

EXCLUSIV Marcel Ciolacu, după Ro-Alert-ul pentru drone: Dacă se îndreaptă spre un obiectiv civil, le doborâm

„Apelul bocancilor” pentru rezervişti: „E frumoasă armata, aş vrea să mai fac. Nu am mai tras cu o armă de 20 de ani”

Este nevoie de 4-5 ani pentru instruirea completă a unui operator din cadrul forțelor speciale. Ei sunt elita Armatei Române, vârfurile de lance în ceea ce priveşte teatrele de operaţii. Sunt pregătiţi să acţioneze în toate mediile – pe frig, arşiţă, sub apă, în deşert, în junglă sau în munţi. Sunt multiplicatori de forţă, specialişti în războiul neconvenţional, şi reprezintă un atu nu ca număr, ci ca pregătire. 12 luptători ai trupelor speciale fac cât un batalion de infanterie.

Dezavantajul este că de multe ori militarii se trezesc „însuraţi” cu armata, având prea puţin timp pentru alte lucruri. Viaţa civilă este pe locul doi.

„Nici nu îmi mai deschid bagajul când ajung acasă. Nu ştii niciodată când poţi să primeşti un telefon în toiul nopţii”, ne-a povestit, senin, un militar FOS.

ZIUA 1

Prima zi a fost probabil şi singura liniştită dintre cele şase. Discuţii libere, prezentări, multe întrebări şi briefinguri. Am început să îi cunoaştem, încet, încet, pe instructorii noştri – toţi militari din trupele pentru operaţii speciale, paraşutişti, cu mai multe misiuni la activ în Afganistan, cursuri şi specializări în SUA.

Militarii îşi cer scuze faţă de noi pentru ziua, în mare parte, fără acţiune. „Şi la noi la instrucţii ziua aceasta se numeşte dead by powerpoint„, ne spune amuzat un militar din forţele speciale.

Învăţăm despre teatrele de operaţii în care sunt trimişi în prezent militarii români, în special Afganistan, echipamentul militarilor români în TO, relaţiile militari-jurnalişti în timpul misiunilor, ce înseamnă să fii militar al trupelor speciale şi aspecte importante privind siguranţa personală în zonele de război.

„Noi vrem să vă învăţăm să nu ne încurcaţi atunci când mergeţi cu noi în misiuni. Nu trebuie să vă asumaţi riscuri inutile. Vesta şi casca de protecţie sunt obligatorii„, ne explică un luptător FOS, spre disperarea noastră (casca şi vesta cântăresc aproape 20 de kilograme, le testasem deja în camerele de cazare).

„Personal, nu aş dori niciodată să transmiteţi din zone de conflict„, ne explică un alt instructor.

ZIUA 2

A doua zi a început în forţă cu un antrenament sportiv. În mod previzibil, obişnuiţi fiind cu statul la birou, noi, jurnaliştii, aproape ne-am dat obştescul sfârşit în sala de sport, spre amuzamentul militarilor, căliţi cu cele mai dure antrenamente fizice. Dar pregătirea fizică este esenţială în teatrele de operaţii, chiar şi pentru jurnalişti.

A urmat un curs de instrucţie medicală, esenţial pentru supravieţuirea în zonele de conflict. Specialistul medical ne-a explicat paşii corecţi pentru aplicarea unui garou, a unui bandaj septic, cum se efectuează un masaj cardiac şi cum se transportă un rănit pe targă.

Medicul specialist ne-a mai povestit că în Afganistan cadrele medicale sunt primele ţinte ale insurgenţilor. Medicii din TO acţionează contra timp, cu mijloace limitate şi cu singurul scop de a salva cât mai multe vieţi.

„Dacă suntem în câmpul de luptă şi eşti împuşcat în cap, nici nu mă uit la tine. O să-i ajut mai întâi pe cei cu cele mai multe şanse să scape cu viaţă„, ne explică medicul specialist.

Ororile văzute şi trăite pe front îi obligă pe militari să facă o delimitare foarte clară între ce e „acolo” şi ce e „aici”, pentru sănătatea psihică a lor şi a familiilor lor.

„Când ajung acasă şterg totul din minte. Soţia mea nici nu ştie ce grad am„, mai spune un militar FOS, recent întors din Afganistan.

Ce îi face pe aceşti militari să îşi rişte viaţa în cine ştie ce ţări străine?

„Vreau să le ofer copiilor mei cel mai bun start în viaţă. Ştiu că dacă mor, o să fiu îngropat cu onoruri militare şi cu salve de tun„, explică unul dintre ei.

Mai târziu, un exerciţiu tactic cu jandarmii ne-a învăţat de ce nu e bine niciodată să te pui cu o masă de oameni furioşi. Colegii care s-au „aventurat” în rândul „protestatarilor” de la faţa locului au ieşit mai mult decât şifonaţi de mulţimea înfierbântată, dar jandarmii s-au asigurat că sunt salvaţi înainte de a păţi ceva serios.

La Poligonul din Ungheni am făcut instrucţie genistică – alergare printr-un câmp incendiat cu masca de gaze, traversarea unei zone contaminate şi detonarea controlată a unor bombe.

A urmat un curs practic de topografie. Am aflat cum se foloseşte o busolă, cum se calculează azimutul, cum ne orientăm în spaţiu folosindu-ne de o hartă. Am fost învăţaţi şi diferite tehnici de supravieţuire: cum faci focul, cum filtrezi apa, cum îţi construieşti un adăpost şi cum construieşti capcane pentru animale în pădure.

„V-a plăcut atât de mult cursul pentru că aţi învaţat cum să fiţi independenţi”, ne-a decretat mulţumit unul dintre militari.

ZIUA 3

Miercuri a fost prima zi când am purtat vestele de protecţie. Şi să nu vă gândiţi că e puţin lucru. Sub greutatea plăcilor de kevlar, totul pare mult mai dificil. Până şi legatul şireturilor la pantofi e o provocare. 

Am asistat, complet echipaţi, la un exerciţiu demonstrativ al luptătorilor FOS, pentru eliberarea unui ostatic. Exerciţiul a fost executat cu o precizie aproape chirurgicală. Fiecare glonţ tras şi-a întâlnit, fără emoţii, ţinta, iar „ostaticul” a fost salvat în câteva minute.

Am luat parte şi la antrenamente de tragere la ţintă, pentru „Cupa jurnalistului la tir”. 

Au urmat pista de călire fizică şi psihică, instrucţia alpină şi celebrul „trenajor”, locul de unde cei mai cutezători dintre colegii mei jurnalişti s-au aruncat de la înălţimea de 10 metri, pentru a simula o săritură cu paraşuta.

Am făcut rapel, am coborât pe funicular, am dat piept cu peretele de escaladă şi am (încercat) să trecem peste toate obstacolele de pe pistă. Ne-am dat seama, resemnaţi, că mai avem mult de lucru la capitolul condiţie fizică.

ZIUA 4

Joi dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, ne-am îmbarcat în autocar cu destinaţia Câmpia Turzii. De pe aeroport am urcat la bordul unei aeronave C-27J Spartan, cu destinaţia „Freedonia”, o ţară închipuită, cu o bază militară dotată cu tot echipamentul folosit într-o zonă de conflict. Aici ne aşteptau cele mai mari surprize.

Alături de noi, la bordul Spartanului, s-au urcat şi militarii FOS, care au executat salturi de la bordul aeronavei.

I-am întrebat dacă soţiile lor nu se plâng de faptul că lipsesc prea mult de acasă, cu toate salturile şi misiunile la care iau parte.

„Dacă îţi găseşti viitoarea soţie în club, normal că o să se supere. Trebuie să ştii pe cine să alegi. Cel mai mult doare când copilul îţi spune că ar vrea să fii avocat ca tatăl lui X-ulescu, pentru că pe el tata îl ia în fiecare zi de la şcoală”, a mărturisit un militar FOS.

În timpul zborului, uitându-mă la „Vulturii” batalionului de operaţii speciale, înainte să îşi ia „zborul”, mi s-a părut că noi, cursanţii, suntem mai palizi de emoţie decât militarii care urmau să sară de la sute de metri înălţime.

„După ce sărim, să vă mutaţi repede pe partea dreaptă a avionului, să nu se dezechilibreze!”, glumeau cu noi, înainte să se arunce, fără frică, din aeronavă.

Salturile au fost un succes şi am aterizat cu bine în zona de operaţii.

A urmat deplasarea cu elicoptere IAR 330 PUMA, avându-i la manşă pe piloţii de la Câmpia Turzii, în baza înaintată (FOB) din Freedonia.

Din baza de operaţii ne-a rămas imprimat în minte sunetul de alarmă: „INCOMING…INCOMING…INCOMING!!!
BREACH…BREACH…BREACH!!!”. Acesta era momentul în care trebuia să ne luăm în cea mai mare viteză echipamentul de protecţie şi să alergăm spre buncăr. Accidentările au fost inevitabile.

La fix 10 noaptea, plutonul 1 a primit misiunea de a executa o patrulă în zonă, alături de şase jurnalişti. Întâmplător sau nu, pentru efect dramatic maxim, afară a început să plouă.

La puţin timp, patrula a fost atacată de „insurgenţi”, jurnaliştii participanţi la misiune fiind „răpiţi”, iar militarii, „ucişi”.

Noi, cei rămaşi în bază, am primit misiunea de a ajuta forţele speciale la recuperarea colegilor noşti.

Nu am fost printre cei răpiţi, aşa că nu pot să relatez decât din ce mi s-a povestit: colegii au fost ţinuţi o noapte întregă în picioare, cu mâinile legate şi cu cagulele pe faţă, într-o încăpere cu muzică psihedelică dată la maxim, supuşi la interogatorii dure şi împinşi la maximum spre a divulga informaţii secrete despre baza noastră de operaţii.

ZIUA 5

La primele ore ale dimineţii, împreună cu trupele speciale, i-am salvat pe jurnaliştii „răpiţi”. Chiar dacă a fost un exerciţiu, colegii au povestit că pentru ei totul a părut foarte real.

ZIUA 6

În ultima zi a cursului, am fost răsplătiţi cu „bereta verde a luptătorului de operaţii speciale”, însemnul simbolic de recunoaştere al antrenamentelor desfăşurate în comun, şi cu diploma de absolvire.

Direcția de Informare și Relații Publice, cea care a planificat, organizat, a asigurat resursele, a selecționat jurnaliști și s-a asigurat de bunul mers al cursului, merită laudele noastre.

Am plecat de acolo cu un nod în gât. Am format prietenii frumoase între noi, dar şi cu militarii FOS. În mod inexplicabil, instructorii au avut răbdare cu noi până la final. Ne-au „dădăcit” la fiecare pas, ne-au suportat cu stoicism văicărelile, ne-au răspuns la cele mai absurde întrebări, ne-au „certat” când a fost cazul şi ne-au felicitat reuşitele. Am râs cu ei („în meseria noastră, dacă nu râzi, înnebuneşti”), ne-au testat limitele, şi noi pe ale lor, şi am devenit, pe scurt, o echipă. Pe picior de plecare ne-au spus că am „crescut”. Şi cred că aşa este.

Acum, după ce s-a terminat cursul, e cazul să le spunem şi noi: „Băieţi, suntem mândri de voi, pentru că sunteţi ai noştri! Şi pentru că sunteţi cei mai buni!”.