Pandemia prin ochii asistenţilor medicali. Mărturii emoţionante: „A fost greu pentru un copil de 10 ani să înţeleagă de ce mama nu vine acasă”

Pandemia prin ochii asistenţilor medicali. “Moromete”, cel care le cântă şi le spune glume copiilor pentru a-i face să zâmbească, Mihaela, omul care a pus viaţa pacienţilor cu Covid mai presus de propria viaţă, şi Roxana, cea care a venit să lucreze pentru bolnavi atunci când le era mai greu vorbesc de Ziua Internaţională a Asistentului despre pasiunea pentru munca loc.

Pandemia prin ochii asistenţilor medicali. „Nu tu trebuie să alegi medicina de urgenţă, ci ea te alege”

Cristinel Adrian Olteanu este asistent la Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Clinic de Copii ”Grigore Alexandrescu” din Capitală. Moromete, aşa cum este cunoscut de toată lumea în spital, este asistent de  20 de ani. Acesta este pregătit să sară oricând în ajutorul copiilor de la Urgenţă. Reuşeşte de fiecare dată să aducă zâmbete pe chipurile copiilor, chiar şi în clipele în care aceştia suferă.

Cu ocazia Zilei Internaţionale a Asistentului, Moromete a povestit cum a reuşit alături de medici să salveze, în decurs de câteva minute, viaţa unui copil de 3 ani. Este doar unul dintre miile  de copii care au ajuns de urgenţă la spital şi care a încăput şi pe mâinile sale.

“La triaj, părinţii cu o fetiţă de 3 ani în braţe, au spus că a înghiţit ceva. Privind-o, mi-am dat seama că situaţia nu este chiar aşa bună, copilul respira prost, avea dispnee, a fost preluat, adus în camera de gardă resuscitare, a venit medicul urgentist imediat, s-au recoltat analize, a fost monitorizată, am ajuns la concluzia că nu era o ingestie de medicamente, ci un corp străin care intrase în plămân, copiii întotdeauna punând în gură fel şi fel de obiecte sau seminţe, într-o clipă de neatenţie a părinţilor duce la înghiţirea acestor obiecte.

Alte articole

O tânără trece printr-un coșmar, după ce a fost bolnavă de Covid de opt ori: ”Când ți se ia acest lucru, se schimbă modul în care te vezi. Nu simți că ești destul de femeie”

Cum se simte Elena Merișoreanu după ce s-a infectat cu Covid-19. Noi detalii despre starea de sănătate a artistei: „Nu mi-a venit să cred, dar uite că m-am dus la spital”

Secundele pentru acest copil au fost foarte importante, starea lui se agrava de la o secundă la alta, s-a acţionat foarte repede, analize, monitorizare, administrare de oxigen, am mers apoi în sala de mici intervenţii, toată treaba, de la preluare până în sala de mici intervenţii a fost de 4 minute, a fost extras acel corp străin, era o sămânţă de curmală, am înţeles,  am participat, a fost extras.

Să ştiţi că nu există medicină de urgenţă pediatrică sau pentru adulţi, există medicină de urgenţă şi ca să intri aici nu trebuie să alegi medicina de urgenţă, ci ea te alege.  Am văzut mii de cazuri, sunt copii care ingerează medicamente, accidente rutiere, şi aici trebuie acţionat foarte repede, dacă nu cunoşti cazul şi nu ştii ce să faci, în câteva secunde viaţa poate fi pierdută.
A doua zi, la terminarea gărzii, am văzut părinţii cu acel copil, o fetiţă blondă, cu zâmbetul pe buze, şi am avut satisfacţia încă unei vieţi salvate într-un timp foarte scurt, la noi minutele şi secundele sunt foarte importante, trebuie să acţionăm rapid.

Problemele respiratorii pe care fetiţa le avea m-au ajutat să-mi dau seama la timp ce se întâmplă, faciesul, care arăta că acel copil nu este foarte bine  şi, dacă nu se acţionează foarte repede…Cu cât acţionezi mai repede cu atât este salvată viaţa”, a povestit Cristinel Adrian Olteanu, potrivit News. 

Citeşte şi Bucureştiul a ajuns la o rată de acoperire vaccinală de 40%. Valeriu Gheorghiţă: Asta explică evoluţia favorabilă a pandemiei

Moromete este responsabil de tură şi îşi începe foarte devreme programul la unitatea de primiri urgenţe.

“Ca responsabil de tură, vin foarte de dimineaţă, fiind o unitate de primiri urgenţe foarte mare, cu aparatură foarte modernă, trebuie să te asiguri că funcţionează fiecare aparat, nu poţi să intri în gardă de exemplu la 8, când îţi începi programul şi să ai un aparat să nu fie bateria încărcată sau un monitor care să nu fie conectat. De exemplu, când ai un copil care are nevoie de oximetrie , adică măsurarea oxigenului din sânge, când există un edem pulmonar sau insuficienţă respiratorie şi să nu ai sonda montată, starea lui de sănătate poate fi pusă în pericol. Este preluată această unitate de primiri urgenţă în totalitate, cu butelii de oxigen, monitoare, ventilatoare.

Apoi începe raportul de garda, sunt prezentate cazurile de pe noapte uşoare, grele, ce materiale sunt şi dacă sunt necesare, şi apoi începe aşa-zis frumosul calvar. Vin copii cu febre, cu vărsături, cu accidente rutiere, eu sunt mai mult pe cazurile grave. A o satisfacţie când vezi un copil care a trecut pe la tine şi a doua zi are zâmbetul pe buze,şi râde la tine. Niciodată nu spun ‘Eu sunt cel care te-a ajutat, este o parte din sănătatea şi din viaţa mea’.

Am fost întotdeauna un tip glumeţ, de aia am şi porecla Moromete, eu sunt un tip mai glumeţ, şi când sunt supărat glumesc. O glumă venită la timpul ei, să ştiţi, contează foarte mult. Le cânt, mă strâmb la ei, dar la faţa pe care o am, copilul râde sigur. Adultul e mai supărat, că este apăsat, dar la copil când te duci, parcă e altceva, parcă te face tânăr. Trebuie să dai în mintea copiilor, trebuie să te joci cu ei.

Totul e să ştii cum să te protejezi, şi cum să acţionezi, prin calm. Aici a fost marele avantaj. Am respectat ce trebuia respectat şi am făcut triajul aşa cum trebuie. Nu mi-a fost teamă niciodată, am spus mergem înainte, pentru copii. Te duci, te echipezi, intri, şi pacientul infectat cu covid merită tratat, tot om este”, a explicat asistentul medical generalist de medicină de urgenţă despre modul în care a lucrat pe timp de pandemie alături de specialiştii de la Spitalul Grigore Alexandrescu.

Citeşte şi România pentru prima dată în scenariul verde de la începutul pandemiei. Medicul Virgil Musta: „Războiul încă nu a fost câștigat”

MIHAELA TURLIU: ”Să-mi văd copilul după o lună de zile, să-l văd de la balcon, să-l văd pe stradă cum îmi face cu mâna şi cum mă strigă, asta a fost cel mai greu

Mihaela este asistent şef a secţiei ATI de la Spitalul Colentina din Capitală. Aceasta a povestit cum a trecut de perioada pandemiei alături de colegi. Perioada în care a stat în izolare, pentru că s-a infectat, fără să-şi poată ţine copilul în braţe, a fost cea mai dificilă.

”Să-mi văd copilul după o lună de zile , să-l văd de la balcon, să-l văd pe stradă cum îmi face cu mâna şi cum mă strigă, asta a fost cel mai greu. A fost greu de dus pentru un copil de 10 ani să înţeleagă de ce mama nu vine acasă. I-am vândut o poveste frumoasă, i-am spus că mama lui face parte dintr-o echipă de supereroi.

M-a impresionat lupta continuă şi susţinerea reciprocă. A fost o confruntare cu ceva nou pentru toţi, suntem un spital clinic, nu de boli infecţioase, iar virusul Sars Cov 2 s-a dovedit a fi cu un grad foarte mare de contagiozitate. A trebuit să învăţăm din mers să ne echipăm, să ne adaptăm şi să lucrăm cu noile protocoale de tratament, starea de sănătate a pacienţilor a evoluat diferit de la caz la caz, şi totuşi oamenii au făcut faţă, dar cu un mare cost: o suprasolicitare fizică şi psihică.

Cel mai greu de dus, factorii necunoscuţi referitor la manifestările bolii, modul de lucru s-a schimbat. Închipuiţi-vă că ceea ce lucram înainte cu o singură pereche de mănuşi, am ajuns să lucrăm cu trei perechi de mănuşi, echipaţi nu într-o uniformă de bumbac, ci într-un combinezon de polipropilenă prin care nu treceau stropii, ca atare toată atmosfera era mult mai încinsă la propriu”, a explicat pentru News.ro Mihaela Turliu.

Din salvator, Mihaela a devenit pacient: Izolarea a fost foarte grea

Mihaela s-a infectat cu covid chiar la începutul pandemiei, devenind astfel din salvator, pacient.

“M-am infectat la început de pandemie, când încă nu ştiam cât de uşor te poţi infecta, am descoperit pe parcurs că nu mai am gust şi miros, când deja eram internată în spital. Nu a fost o formă severă, dar izolarea a fost foarte greu de dus.

Am stat două săptămâni în spital cu mască aproape tot timpul, doar la duş dădeam masca jos, pentru a evita împăştierea virusului mai departe. A urmat o perioadă de încă două săptămâni de izolare, timp în care nu mi-am văzut familia, copilul. A fost o experienţă dureroasă, este şi experienţa colegilor mei, care au trebuit să stea cazaţi într-un hotel tocmai pentru a-şi proteja familiile.

A fost greu de dus pentru un copil de 10 ani ,sau 5 sau 3 în cazul altor colege, să încerce să înţeleagă de ce mama nu vine acasă.  Eu nu am stat izolată acasă, ci într-o locaţie separată. Ne-am separat taberele în această perioadă pentru că ritmul de muncă a fost foarte încărcat, discuţiile telefonice erau la orice oră, apăreau urgenţe la orice oră şi nu erau discuţii pe care să le poţi purta în prezenţa unui copil.

Să-mi văd copilul după o lună de zile, să-l văd de la balcon, să-l văd pe stradă cum îmi face cu mâna, şi cum mă striga, a fost cel mai greu.  I-am vândut o poveste frumoasă, i-am zis că mama lui va face parte dintr-o echipă de supereroi şi supereroii au nevoie de condiţii speciale ca să lupte împotriva răufăcătorilor, în cazul de faţă virusul, şi ca atare mami va fi un pic mai mult timp ocupată şi nu va putea veni acasă tot timpul ca de obicei, şi n-o să mai aibă atâta timp la dispoziţie şi se va impune o distanţă. A acceptat această poveste, nu a avut de ales, dar am făcut o mică pregătire psihologică în sensul acesta”, a mai povestit Mihaela Turliu.

Asistenţi la început de drum, cu inima alături de pacienţii cu COVID

Roxana Manciu este asistent debutant la Spitalul de Boli Infecţioase Victor Babeş din Capitală.

“Am venit în pandemie, când lumea avea cea mai mare nevoie de noi şi noi de persoanele dragi pe care puteam să le ajutăm doar prin intermediul spitalului. Am considerat că persoanele care au cea mai mare nevoie de ajutor au fost persoanele dintr-un spital Covid. Am putut să ne angajăm pe perioadă determinată, am avut contractul din lună în lună şi nu ne-am gândit nici măcar un moment că o să avem contractul pe nedeterminat. Am venit să ajutăm oamenii. Venind din şcoală, aveam voinţa să ne angajăm şi am zis că aici este nevoie.

M-a impresionat suferinţa oamenilor, vin diferite cazuri, de la simptomele cele mai uşoare până la suferinţele cele mai grele, suferim odată cu ei când îi vedem că desaturează foarte tare sau Doamne fereşte ajung până la deces. Rezistăm în continuare, aş lua-o de la capăt oricând”, a relatat pentru News.o Roxana Manciu.