Părintele Nicanor Lemne s-a stins din viaţă

Părintele Nicanor Lemne, de la mânăstirea Siliştea Snagovului, a murit la 101 ani, anunţă România TV .

Povestea lui Nicanor Lemne, povestită chiar de el:

Alte articole

„Dennis, pericol public” a murit la 73 de ani. Actorul Jay North a dus o luptă lungă cu cancerul

Nadir și-a pierdut tatăl. Mama artistului a murit când acesta avea 14 ani: „Am rămas fără tovarășul meu cel mai bun”

Povestea Părintelui Nicanor Lemne începe în Basarabia, în neam preoţesc. “Tata a fost preot şi el. Suntem din neam preoţesc. Am fost 10 copii, dar din 10 numai eu trăiesc… Pe primii cinci nu-i ştiu!”,  spunea părintele Nicanor Lemne cu gândul la fraţii care au pierit de holeră la Hotin. 
Tânărul Nicanor a urmat Seminarul din Chişinău şi a absolvit Facultatea de Teologie din Cernăuţi, în 1941. S-a căsătorit un an mai târziu, cu preoteasa Olga, al cărei părinte tot preot era, fiind, ulterior, hirotonit slujtor al sfântului altar. Şi-a urmat chemarea în slujba Domnului, în Basarabia, până 1944, când ruşii au pus stăpânire pe această năpăstuită fiică a României. Ca şi destinul Basarabiei, pentru părintele Nicanor cursul vieţii avea să se schimbe. A luat drumul băjeniei, într-o barcă ticsită cu oameni. Dar n-a plecat mai departe. A făcut cale întoarsă a doua zi, în Basarabia, luându-şi alături şi mama rămasă singură. Bagajele încropite în grabă, mult prea grele însă, puneau în pericol ultima cursă spre malul românesc, astfel că, fără să stea pe gânduri, le-a aruncat în apă. Pe mijlocul râului, părintele Nicanor avea să descopere o imagine dramatică: din susul Prutului venea la vale puhoi de bagaje…

Privind spre anii copilăriei în Basarabia, părintele Nicanor ne povesteşte privind în oglinda anilor nevârstniciei: “Când era sărbătoarea Crăciunului, era un obicei să ne întâlnim toate rudele, cum e şi acum. Veneau cu colindul la noi, dar se adunau la noi acasă şi când era ziua lui tata sau ziua mamei, nu eram reci de alte rude care veneau să ne vadă… Acolo, de Crăciun, se făcea colind cu Capra… Aşa era obiceiul. Când eram mic, umblam cu colindul prin sat, cu ceilalţi copii, colegi de la şcoală. Ei nu mai sunt. Au murit. Nici nu mai ţin minte care mi-au fost colegi. Eu am plecat din Basarabia, nu ne-am văzut de 70 de ani… Astăzi au fost cu colindul, pe la mine, de la Gruiu, părintele cu profesorii de acolo. Au fost vreo 15 persoane. I-am servit cu prăjituri. Acum aştept să vină în vizită de la Câmpina. Până la Sf. Ion primesc multe vizite”, zâmbeşte părintele Nicanor şi priveşte în zare cum ninge liniştit. 

Timp de 70 de ani, părintele Nicanor a slujit în Sfântul Altar. Din Basarabia avea să-şi trăiască apoi cea mai mare parte a vieţii şi a slujirii preoţeşti în Siliştea Snagovului, redând sătenilor şi României, un sfânt locaş şi un monument istoric de o valoare inestimabilă: Biserica fostei Mănăstiri Turbatele, un sfânt aşezământ “frumos şi smerit, aşa cum ar trebui să fie şi gândurile noastre”. Zi de zi, părintele citeşte pomelnicele, chiar dacă vederea nu-l mai ajută ca altădată. “Am fost la şase oftalmologi şi toţi mi-au spus la fel: « Părinte, la vârsta matale a îmbătrânit retina şi nu mai produce lumină. Aşa sunt cei care ajung la această vârstă. Le slăbeşte vederea, auzul, gândirea». Şi mă supun acestei stări, că nu am ce-i face. Eu văd totul bine, că nu pot citi, asta-i o cruce pe care trebuie să o duc… Mă descurc. Când fac cafeaua, nu dă în foc… Când merg pe stradă, nu dau peste om!”, ne spune cu smerenie părintele Nicanor.

În căsuţa acoperită cu stuf, în care a trăit alături de preoteasa Olga până când a fost chemată la Domnul, preotul cu chip athonit se roagă Domnului să-i ajute pe cei aflaţi în impas şi ne îndemnă pe toţi, dar în mod special pe tineri, să aibă (şi să avem) grijă de suflet. “Omul se naşte ca moară. Când, unde şi cum… nu ştie nimenea! Noi trebuie să fim pregătiţi întotdeauna pentru ceasul plecării noastre de aici. Viaţa omului nu e veşnic pe acest pământ. Noi, azi, mâine, poimâine… Zilele omului, în mâinile Domnului! El le dă, El le ia! Când? Nu ştim! Dar totuşi, să fim pregătiţi, mai ales tineretul, fiindcă astăzi e o problemă cu tinerii, să ştiţi! Mai ales că părinţii au trăit mulţi ani în timpul comuniştilor care nu le permiteau să meargă la biserică, aveau multe interdicţii, şi nu dădeau educaţie religioasă nici copiilor. Iar astăzi, pentru că e prea mare libertate, şi pentru copii chiar, nu se mai gândesc că omul e trecător, că nu e veşnic pe acest pământ…” 

Am plecat, cu paşi mărunţi, prin zăpada de poveste, lăsându-l pe părintele Nicanor în prag, în aşteptarea altor pelerini, aşa cum îl descrie în versuri poetul Nicolae Danciu: “ Cu trupul uscăţiv, drept, impunător/ Aşa este de-o viaţă preotul Nicanor./ Este iubitor, milostiv, smerit şi blând,/ Îl urmează pe Domnul în faptă şi-n cuvânt. (…) Pentru orice problemă, de orice natură,/Părintele are cuvânt de-nvăţătură,/ Cât ai fi de crâncen sau de supărat,/ Te-ntorci de la dânsul mult mai uşurat. // (…) De-atâta bunătate şi multă stăruinţă/ În post şi rugăciune şi bună credinţă,/ Din umerii inimii au început să-i crească/ Două aripi albe ce stau să înflorească (…)”