Relaţiile amoroase sau separările de lungă durată sunt de obicei sinonime cu divorţul în cazul cuplurilor umane, dar se pare că factori similari joacă un rol şi în cazul despărţirilor dintre păsări, potrivit The Guardian.
Se crede că peste 90% dintre speciile de păsări au în general un singur partener pentru cel puţin un sezon de reproducere, dacă nu chiar mai mult. Cu toate acestea, unele păsări monogame îşi schimbă partenerul pentru un sezon de împerechere ulterior, deşi partenerul iniţial a rămas în viaţă, un comportament numit „divorţ”.
Deşi o serie de studii au analizat posibilii factori asociaţi cu astfel de despărţiri, experţii spun că acestea tind să se concentreze asupra unor specii individuale sau grupuri de specii. În prezent, cercetătorii afirmă că au descoperit doi factori-cheie care sunt implicaţi în divorţ la o gamă largă de specii de păsări: promiscuitatea masculilor şi migraţiile pe distanţe lungi.
Cercetătorii din China şi Germania descriu, în revista Proceedings of the Royal Society B, modul în care s-au bazat pe datele publicate anterior cu privire la ratele de divorţ pentru 232 de specii de păsări cu date privind mortalitatea şi distanţele de migraţie. De asemenea, echipa a acordat masculilor şi femelelor din fiecare specie un „scor de promiscuitate” separat, pe baza informaţiilor publicate despre comportamentul păsărilor.
Aceştia au efectuat, de asemenea, o analiză bazată pe relaţiile evolutive dintre specii pentru a lua în considerare efectul strămoşilor comuni.
Rezultatele arată că speciile cu rate de divorţ deosebit de ridicate au avut tendinţa de a fi strâns legate între ele, o constatare care s-a menţinut şi în cazul speciilor cu rate de divorţ deosebit de scăzute. Un model similar a fost observat pentru promiscuitatea masculină.
„De exemplu, ploşniţele, rândunelele, marţafoiul, grangurii şi mierlele aveau atât rate ridicate de divorţ, cât şi promiscuitate masculină, în timp ce albatroşii, gâştele şi lebedele aveau rate scăzute de divorţ şi promiscuitate masculină”, scrie echipa.
În timp ce oamenii de ştiinţă au constatat că o promiscuitate masculină mai mare a fost asociată cu rate mai mari de divorţ, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul promiscuităţii femelelor.
„Atunci când o pasăre masculină este promiscuă, este adesea percepută ca o reducere a acestui angajament, deoarece atenţia şi resursele sale sunt împărţite între mai multe femele. Acest lucru îl poate face mai puţin atractiv ca partener şi, astfel, este mai probabil să fie „divorţat” în următorul sezon de reproducere. În schimb, un mascul îşi poate spori condiţia fizică prin împerecherea cu mai multe femele”, a declarat dr. Zitan Song, coautor al cercetării de la Institutul Max Planck de Comportament Animal din Germania. Prin urmare, ratele de divorţ pot creşte acolo unde masculii au mai multe oportunităţi de a fi promiscui.
După cormorani, Petre Daea vrea acum să omoare ciorile, pentru că distrug culturile. Specialiştii avertizează că aceste păsări sunt protejate la nivel european
De asemenea, echipa a descoperit că speciile cu distanţe de migraţie mai mari aveau o rată de divorţ mai mare.
„După migraţie, perechile pot ajunge la destinaţie în mod asincron, ceea ce duce la o situaţie în care cel sosit mai devreme se poate împerechea cu un alt partener, ceea ce duce la un „divorţ”. De asemenea, migraţia ar putea duce la aterizarea perechilor în locuri de reproducere diferite, provocând astfel un „divorţ” din cauza pierderii accidentale. Acest efect se intensifică odată cu creşterea distanţei de migraţie”, a declarat Song. Echipa a observat că migraţiile mai lungi au redus fereastra de împerechere.
„Divorţul poate ajuta la facilitarea reproducerii imediate la sosire, mai degrabă decât la aşteptarea unui partener anterior”, a spus Song.
Cercetătorii au constatat, de asemenea, că ratele de mortalitate şi distanţa de migraţie păreau să fie legate de promiscuitatea masculină, sugerând potenţiale efecte indirecte asupra divorţului. Echipa spune că rezultatele sugerează că divorţul la păsări ar putea să nu fie doar o strategie pentru a creşte condiţia fizică a unui individ sau un răspuns la factori ecologici, cum ar fi migraţia, ci ar putea fi afectat simultan de ambele.