Pilotul Paul Mitu, căpitanul avionului Tupolev 154, care a aterizat de urgență în Oceanul Atlantic a povestit în cadrul podcastului „Istorii secrete” despre momentele trăite pe 7 august 1987.
Paul Mitu susține că oboseala a fost principalul factor care a dus la producerea accidentului. De asemenea, el a furnizat jurnalul său de bord, care demonstrează că Mitu a zburat în fiecare zi în lunile premergătoare dezastrului.
„S-a întâmplat în august 1987. Eu am reușit să obțin carnetul meu de zbor care arată cei 28 de ani de activitate în compania Tarom. Trebuie să ne axăm pe ideea că suprasolicitarea oricărui organism, fie că este pilot, sau mecanic, poate duce la erori umane. Înainte de această nenorocire, în luna dinainte, iulie 1987 scrie că pe data de 2,3,4,5,8,11,12,13,14,15.16,17,18,19,20,21,22…până pe 31 am avut cursă, zburăm non-stop. Era programul de zbor al unui pilot din regimul comunist. Fiind vorba de faptul că eram printre singurii piloți certificați de URSS, eram cunoscuți pentru acest avion, băteam orice zbor din Europa, nu aveam deloc zile libere, erau 31 de zile și aveam 31 de curse. Pe lângă faptul că eram pilot, eram și instructor, aveam elev de pregătire în fiecare cursă.”, a spus pilotul.
Aeronava ar fi trebuit să decoleze de pe pista de la Otopeni la ora 9 dimineața, în realitate a făcut-o cu multe ore mai târziu. Avionul avea defecțiune și abia sosise dintr-o călătorie de la Riad. Cu toate acestea, în ciuda protestelor pilotului român, autoritățile de securitate au insistat ca zborul să aibă loc.
„În ziua respectivă aveam programat să fac la 9 dimineața Otopeni-Casablanca-Nouadhibou, m-am prezentat cu 2 ore înainte, și de când am venit la aeroport încă nu veniseră avioanele complete. Mi s-a raportat de brigada tehnică că avionul a venit de la Riad cu defect, s-a ajuns la concluzia că motorul din coadă nu își păstra stabilitatea turajului și am zis să mai stăm. Problemele nu au putut fi rezolvate nici după-amiază la ora 16, iar alt avion de schimb nu aveam. Eu în ziua aceea am încercat să găsesc un coleg care să preia cursa mea, am încercat în toate felurile la diferiți colegi, dar fiecare dorea să mai stea și el cu familia, eram sufocați de zboruri, toți ne doream să ne îmbolnăvim ca să mai stăm acasă. Organismul nostru deja nu se mai simțea bine la sol, ne simțeam bine doar la peste 9.000m altitudine, drept dovadă că media de viață a piloților este de 60 de ani. ”, a mai spus el.
Paul Mitu a mai spus că a încercat în fel și chip să amâne zborul, dar că Securitatea l-a forțat să zboare.
„Nu am găsit pe nimeni să îmi țină locul, așa că m-am adresat companiei, am cerut anularea cursei, era oricum târziu, am cerut să facem cursa a doua zi. Se depășise deja 14 ore state la sol, s-au adunat prea multe ore, și am fost chemat de către un organ de la Securitate care m-a întrebat dacă știu ce înseamnă planul întreprinderii, și s-a creat astfel o conjunctură și trebuia să zbor. În momentul decolării avionul era în regulă, îndeplinea condițiile de zbor.”, își amintește pilotul.
Citește și: Imagini şocante. Avion prăbuşit peste case FOTO şi VIDEO
„Erau 156 de pasageri, 4 membri ai echipajului de conducere, 4 securiști, 6 stewarzi, încă 3 sau 4 mecanici și s-au făcut 173 sau 174 de pasageri. Am decolat la apusul solului, avionul era plin de pasageri și nu puteam să iau combustibil suficient pentru a ajunge la Nouadhibou, și am hotărât să facem escală la Casa Blanca să alimentez.”, a declarat Mitu.
Paul Mitu trebuia să aterizeze pe aeroportul din Nouadhibou, Mauritania, cu 176 de suflete la bord. Un ghidaj prost de la sol, ceaţa și un sistem de aterizare care a dat eroare l-au deviat cu 350 de metri de la pista aeroportului, direct în apele Oceanului Atlantic.
Despre ideea ce a ateriza în Oceanul Atlantic, pilotul a spus: „Eu nu am spus niciodată că am fost un erou, că am salvat pasageri, asta era meseria pe care o făceam atunci, și pe lângă asta, destinul, sau Cel de Sus a făcut ca acea aterizare în ocean să fie salvatoare pentru toate sufletele.”.
„Evenimentul, pe care foarte multe televiziuni l-au comentat, constă în faptul că în perioada respectivă, compania Tarom era proaspăt echipată cu această aeronavă, Tupolev 154, de fabricație sovietică, considerată în acea perioadă cea mai rapidă aeronavă la clasa subsolică transport de pasageri, cu niște performanțe excepționale, cum ar fi viteza care se apropia de 1 mah, în mod uzual zburam cu aproape 1.000. Niciun avion din perioada aceea nu bătea acest avion, nici măcar Boeing. A fost un avion foarte reușit, nu numai din punct de vedere al performanței la zbor, cât și din punct de vedere al performanței lui. Avionul era dotat cu motoare foarte performante, avea un consum foarte mare, în vreme acea nu era niciun avion care să ne bată pe cerul patriei.”, mai spune pilotul.