În 1990, reporterii de la o televiziune germană descopereau într-un centru pentru copii „irecuperabili” nişte imagini de-a dreptul șocante: micuţi lăsați să zacă în propriile fecale, ce urlau legaţi de pat şi se legănau în întuneric, speriaţi de orice contact cu oamenii, informează România TV. Astăzi, Izidor, un supravieţuitor al acelor lagăre, povesteşte cum a ajuns să fie instituţionalizat.
Citeşte şi Motive pentru care ai nevoie de cel puţin opt îmbrăţisări pe zi
„La vârsta de şase luni, m-am îmbolnăvit. Părinţii mei m-au dus la spital ca să fiu tratat, dar, în loc să fiu vindecat, m-am infectat cu poliomielită. Părinţii mei m-au dus la un alt spital, în Sighetu Marmaţiei. Nu s-au mai întors, aşa că statul m-a pus într-o instituţie pentru copii handicapaţi”, a povestit Izidor Ruckel.
Deşi Izidor şi restul copiilor internaţi la orfelinatul pentru „irecuperabili” aveau nevoie de cele mai bune îngrijiri, au avut parte de cele mai rele tratamente. „Nu am avut parte de compasiune, nu aveam sentimente sau emoţii, existam doar ca să vegetăm. Eram doar animale care trebuiau închise în cuşti”, a mai spus tânărul.
La 11 ani, Izidor a părăsit România pentru o viaţă mai bună în Statele Unite. O familie din California de Sud l-a adoptat, însă el nu s-a putut adapta la un stil normal de viaţă.
„M-am întors în România în 2001. M-am dus să-mi întâlnesc familia biologică, fiindcă aveam nevoie de răspunsuri. Am încercat să-mi înţeleg mama, dar, din nefericire, nu toţi părinţi îşi doresc să fie părinţi”, a mai amintit copilul salvat din centrul de copii. Izidor s-a întors cu un gust amar în Statele Unite, iar într-un fel îi este recunoscător familiei adoptive că l-a salvat de la un viitor sumbru.
Citeşte şi EMOŢIONANT. O copilă din Beclean, adoptată în Germania, îşi caută familia naturală după 25 de ani
„Câteodată mi-e dor de instituţie, iar oamenii nu înţeleg asta pentru că n-au trecut niciodată prin asta. Cu asta am fost obişnuiţi, acolo am crescut, era casa noastră”, a mai spus tânărul.