Povestea emoţionantă a primilor revoluţionari de la Timişoara: A meritat, suntem liberi

Aurel Chindea duce o viaţă simplă, de portar, dar atunci, în urmă cu 30 de ani, a fost unul dintre eroii Timişoarei. Chindea îşi aminteşte cum în ziua de 16 decembrie, după ce a ieşit de la muncă, de la fabrica în care muncea, Electromotor Timişoara, s-a oprit în Piaţa Maria, acolo unde se află Biserica Reformată şi unde locuia pastorul Laszlo Tokes, cel care urma să fie evacuat de autorităţile comuniste şi pe care timişorenii îl apărau încă din seara de 15 decembrie când primul grup de oameni s-a adunat în faţa bisericii unde acesta locuia.

Grupul de oameni a început să crească, iar la un moment dat, un bărbat s-a desprins din mulţime şi a oprit tramvaiul pentru ca oamenii să coboare şi să se alăture manifestanţilor. Era poetul Ion Monoran, iar scena a fost observată şi de revoluţionarul Aurel Chindea. A urmat, apoi, momentul în care Laszlo Tokes s-a adresat oamenilor, de la fereastră, iar spre seară grupurile de oameni au început să se îndrepte spre Catedrala Mitropolitană, spre centru oraşului. Pe drumul dinspre Piaţa Maria şi Catedrală, chiar pe podul de peste Bega, au fost făcute primele arestări. Chindea a reuşit să scape, fugind înspre Comitetul Judeţean de Partid, clădire în care acum funcţionează Consiliul Judeţean Timiş şi Prefectura Timiş. A fost, însă, prins şi arestat, în cele din urmă.

”După amiază, în data de 16 Decembrie am ieşit de la Electromotor, de la serviciu, în jurul orei 16.30. Am fost martor cand a ieşit Monoran din mulţime şi a oprit tramvaiele. A inceput să se adune lume şi a ieşit preotul Laszlo Tokes la fereastră, a ţinut un discurs, apoi eu m-am deplasat spre centru. Am văzut că oamenii sunt prinşi şi arestaţi, m-am retras şi am mers în faţa la Comitetul Judeţean, unde era foarte multă lume adunată. Oamenii au început să manifeste, erau oameni care ieşiseră de la fabrici. În 16 Decembrie, seara au început să vină maşini de pompieri. Au venit cu tunurile de apă să împrăştie manifestanţii. În seara de 17 decembrie am fost arestat, alături de alţi camarazi, în jurul orei 20.00, mă aflam în spatele Comitetului Judeţean de Partid. Am fost duşi la Penitenciarul Timişoara. Nu am fost trataţi urât, că nu ştiau ce se întâmplă. Alţii au fost duşi în arestul poliţiei unde au fost bătuţi. În 20 Decembrie, seara, am fost eliberaţi”, îşi aminteşte Aurel Chindea, conform News.ro.

Chindea nu regretă niciun moment cele petrecute în zilele de Decembrie 1989 şi spune că acum, noi, românii, avem libertatea pentru care el a luptat.

Alte articole

Revolut, anunț pentru clienții care au probleme cu noul IBAN românesc. Sfaturi utile pentru românii care întâmpină dificultăți după ultimele modificări

Se deschide un hypermarket cum nu s-a mai văzut în România. Conceptul inovator, bazat pe o investiție de 500 de milioane de euro, va detrona toți adversarii de pe piața autohtonă

”Da, a meritat. Să fim realişti, suntem în UE, în NATO, putem să mergem unde vrem, putem să facem ce vrem, tineretul poate să îşi găsească un loc de muncă în străinătate. Noi stăteam la rând pentru un litru de lapte şi o pâine. E o schimbare”, spune revoluţionarul.

Şi Ioan Savu ieşise de la Fabrica de Detergenţi unde lucra ca programator şi s-a oprit în stradă, în ziua de 20 Decembrie 1989. Auzise că mulţi timişoreni au fost arestaţi, că alţii sunt răniţi prin spitale, în timp ce mulţi au murit deja împuşcaţi. Şi-a dorit ca toate acestea să înceteze şi să cadă regimul comunist. Savu povesteşte cum şi-a luat bilet de voie de la şefa sa, iar în dimineaţa zilei de 20 Decembrie s-a ”trezit” în fruntea unei coloane de manifestanţi care mergea din fabrică în fabrică pentru a scoate muncitorii la proteste. Cu toţii au ajuns în Piaţa Operei, iar la un moment dat, Savu, văzând câtă lume s-a adunat în piaţă s-a gândit să se îndrepte spre Comitetul Judeţean de Partid. Acolo a observat alţi manifestanţi, dar şi TAB-uri parcate pe liniile de tramvai din faţa clădirii. Ostenit, s-a aşezat în faţa clădirii, iar la un moment dat cineva a ieşit din clădire şi a chemat câţiva revoluţionari să discute şi şefii de parid care veniseră de la Bucureşti. Aşa a ajuns Ion Savu în faţa lui Constantin Dăscălescu (prim-ministru), Cornel Pacoste (viceprim-ministru) şi Radu Bălan (secretar al Comitetului Judeţean Timiş al PCR).

După primele discuţii cu oficialii, Ioan Savu a ieşit pe balcon şi a început să le vorbească oamenilor.

”Am citit foarte mult la viaţa mea. Ştiam că psihologia maselor e diferită de cea a individului. Îşi pierdeau răbdarea şi era nevoie de o legătură între noi cei de sus şi cei de acolo, de jos, că dintre ei am plecat. Cu toate că mi-am dat seama ce mare e riscul şi le-am spus: «Mă numesc Ioan Savu, sunt însurat, am trei copii, locuiesc pe strada Negoiu, nr 16, apartamentul 18, sunt analist programator la Detergenţi. Dacă nu mai ies viu, vă rog să aveţi grijă de familia mea». Ştiţi, astea, acum, par cuvinte. Dar atunci când eu habar nu aveam dimineaţa că după-amiază urma să fiu aici, să te gândeşti că nu mai ieşi viu şi că de atâtea ori poate am fost  nedrept cu copiii mei şi cu soţia mea şi nu am apucat să le spun cât de mult îi iubesc şi mă gândeam că o să mor şi nu mai apuc  să le spun ce simt pentru ei. Simţeam că mi se despică fiinţa, că rămân cu neîmplinirea asta. Bunul Dumnezeu m-a ajutat să ies viu. Pacoste m-a ameninţat de câteva ori că mă împuşcă, dar până la urmă am fost eficient. Le-am cerut oamenilor să înconjoare clădirea, le-am spus că prezenţa demnitarilor comunişti e o garanţie că  nu se va mai trage în oraş, le-am cerut oamenilor să îşi verifice vecinii, dacă nu sunt înarmaţi, s-au descoperit arme, i-au bătut pe ofiţerii de securitate infiltraţi acolo, după aceea s-a creat o situaţie periculoasă, oamenii  noştri puteau declanşa accidental focul”, îşi aminteşte Savu.

Savu spune că nu şi-a dorit niciodată să fie un lider al revoluţionarilor din Timişoara, dar se simţea împlinit mai ales în momentele în care a reuşit, cu ajutorul celorlaltor camarazi, să îi elibereze pe cei arestaţi.

”Vă daţi seama că nu mi-am dorit şi nu m-am gândit că o să fiu lider. Eu, de la Detergenţi, am văzut că trebuie făcute nişte lucruri şi le-am făcut fără să mă gândesc prea mult. Pas cu pas am ajuns să fiu lider.  Am coborât la un moment dat şi am luat încărcătorul de la o armă găsită la un ofiţer infiltrat şi am urcat cu el sus, l-am pus pe masă şi le-am spus: „Aţi zis că retrageţi armata, iată ce am găsit”. Atunci am fost ameninţat că voi fi împuşcat. Am ajuns să dezarmez ofiţeri în misiune. Sistematic minţeau, erau oameni care nu înţelegeau  dimensiunea situaţiei.Le-am cerut să elibereze arestaţii şi până la urmă au spus că îi eliberează, au adus toţi directorii de intreprinderi şi instituţii care ei ştiau că aveau arestaţi, le-am cerut sî îi aducă sus. Le-am spus că nu îi cred că vor elibera arestaţii”, mai spune Savu.

Revoluţionarul îşi aminteşte şi de momentul discursului lui Nicolae Ceauşescu, discurs care a fost ascultat de liderii comunişti sosiţi la Timişoara, cu ajutorul unui radiotranzistor.

”Au cedat după ce le-am spus că puterea nu mai e la ei, ci la cei de afară. Când a vorbit Ceauşescu la televizor au spus că ce să facem, că cineva a dat un radiotranzistor la microfon aici şi demnitarii spuneau „Ce facem acuma, tovarăşe?”. „De unde să şiu ce facem? Dumneavoastră tot timpul minţiţi”. Am ieşit la balcon şi le-am spus oamenilor de afară că nu îl mai vrem pe Ceauşescu. Le-am spus oamenilor că ne-am asumat riscul să murim pentru voi şi o să murim. Gândiţi-vă că astea nu sunt vorbe în glumă! În momentele alea dramatice astea sunt bucăţi din sufletul tău. Le-am spus oamneilor că stăm şi trei luni dacă e nevoie. Nu a fost uşor, dar a fost cel mai curajos moment din viaţa mea şi mulţumesc la bunul Dumnezeu că mă pot uita demn în ochii oamenilor”, mai spune Savu.

Fostul lider revoluţionar a povestit şi cum s-a dus la Consulatul Iugoslav pentru a anunţa întreaga lume despre cele întâmplate la Timişoara, dar şi despre momentul sosirii unor oameni din zona Olteniei, trimişi de comunişti să înăbuşe Revoluţia de la Timişoara.

”În momentul în care am dus coloana la Consulatul Iugoslav, am urcat pe gard şi am spus consulului: Vă cer iertare şi nu vreau să vă jignesc, ştiu că sunteţi un stat comunist, dar noi nu mai vrem comunism. «Uitaţi-vă, suntem mulţi, transmiteţi la Bucureşti la Ambasadă şi la Belgrad şi în toată lumea că noi am ieşit şi nu mai vrem comunism». Clar şi ferm. I-am întâlnit în 21 decembrie în  gară pe nişte olteni care veniseră să ne bată. Aveam în plasă nişte cornuri de la o verişoară de-a mea care a auzit ce am făcut cu o zi înainte, am mâncat dintr-un corn şi restul le-am dat lor că îi vedeam zgribuliţi şi unul dintre ei  avea lacrimi în ochi şi spunea: ”Ce oameni sunteţi voi, bănăţeanii? Noi am venit să vă batem şi voi ne daţi pâine”. Atunci unii au zis că dacă nu am putut să facem asta la Craiova, venim să luptăm alături de voi. În pozele din Piaţa Operei, grupul în haine kaki e grupul de olteni care a venit să lupte alături de noi ”, spune Savu.

Ion Savu se se simte un om binecuvântat, crede că ”30 de ani este puţin”, dar spune că a meritat să îşi rişte viaţa.

”A meritat. În faţa bunului Dumnezeu, a meritat. Eu mă simt un om binecuvântat. Aveam 3 copii atunci, acum am 8 nepoti. Nu sunt un om binecuvântat? A meritat petru că poţi să spui, să faci… Sigur că 30 de ani  pare mult, dar gândiţi-vă la revoluţia franceză din 1787, au trebuit să treacă mai bine de 100 de ani..şi abia la sfârşitul secolului XIX au avut drept de vot. 30 de ani e puţin”, a spus Savu care după 30 de ani a urcat, din nou, în balconul fostului Comitet Judeţean de Partid, însă de data aceasta sub balcon era doar forfota oraşului.

Sala în care Ioan Savu şi ceilalţi revoluţionari negociau cu liderii comunişti se numeşte acum ”Sala Revoluţiei”, iar pe pereţi sunt fotografii cu momentele petrecute în urmă cu 30 de ani, la Timişoara, oraşul în care s-a aprins scânteia Revoluţiei Române.