Povestea emoţionantă a unui fost cadru MAI ajuns OM AL STRĂZII în Capitală. „Cel mai rău mă omoară…”

Pe Facebook circulă de câteva zile povestea emoţionantă a unui fost cadru MAI ajuns acum om al străzii în Capitală. Bărbatul a venit la Bucureşti tocmai de la Botoşani, sperând că la Capitală va avea o şansă în plus să-şi ducă zilele amărâte. Are familie, dar nu vrea să fie o povară nici pentru copii, nici pentru părinţii săi foarte bătrâni. Dar nu cerşeşte, aşa cum fac mulţi, ci încearcă să muncească măcar cu ziua, pentru că la cei 56 de ani ai săi nici nu se poate pensiona, nici nu îl mai angajează nimeni. Iar pentru Ministerul de Interne în cadrul căruia a lucrat ca sergent de Aviaţia este ca şi inexistent. În speranţa că îşi va putea face un rost, bărbatul doarme în parcul din faţa Academiei Militare şi din când în când merge la piaţa de flori de pe Calea Rahovei, unde cineva îi împrumută un telefon pentru a suna acasă.

Povestea lui a fost spusă de jurnalistul Adrian Mitrea pe Facebook, după ce a acceptat să-i cumpere ceva de mâncare de la supermarket. Modest, eroul poveştii a cerut o banală conservă de fasole cu costiţă, o sana şi o ceapă, cu toate că probabil era mult mai flămând de atât. Redăm integral povestea spusă pe Facebook de cel care a ales să-l ajute aşa cum a putut, în loc să-l ignore cum fac, probabil, cei mai mulţi pe care încearcă să-i înduplece.

„Nu e o postare despre ANAF, mancare sau magarii ale supermarket-urilor. Imi pare rau sa va dezamagesc. Tocmai am fost sa platesc intretinerea si, apoi, sa-mi pun ultimii bani pe card. Sa am, in caz de orice, bani electronici la mine pentru deplasarea de maine.

Cumpar cu 2,5 lei, marunti din portofel, un strudel cu mere de la colt, asa, de pofta, inainte de o cina light. Il termin repede.

Alte articole

Accident cumplit la intrarea în București. Mașină făcută praf după ce a intrat într-o pasarelă

Referendum local București 2024. S-au aprobat condițiile de tipărire a buletinelor de vot. Cum vor arăta acestea

Peste vreo 200 de metri dau peste un barbat. Incearca sa ma opreasca, sa-mi capteze atentia. Reuseste. „Stimate domn, pot sa va rog ceva?”, ma intreaba.

Stiu ca vrea ceva de la mine. Probabil bani. Asta e textul lor. E un homeless (mai) spalat. Are o voce demna. De fapt asta ma opreste in loc si ma intriga.

„Puteti sa ma rugati orice, dar sa nu-mi cereti bani”, ii spun.

Aproape ca se enerveaza, isi loveste picioarele simultan cu palmele, a pierzanie, a deznadejde. „D-apai ce?”, spune el, cu vocea mai stinsa un pic.

„Orice. Haine, mancare, un sfat, indicatii de orientare”, ii raspund.

Aproape ca nu-i vine sa creada: „Bine domnule, mancare!”

„Mergem la supermarket si va cumparati dumneavoastra de mancare ce vreti. Chiar asa, ce vreti?”

Stie bine. Probabil nu-si permite sa manance prea variat. „O cutie cu fasole, domnule!”

E un barbat bine facut, mai inalt ca mine, la vreo 1,80 m, cu parul grizonant si in putere. Are vocea un pic groasa, cu accent usor moldovenesc si merge apasat. Poarta niste haine maro din cap pana in picioare, aproape frumos asortat. Si relativ curat.

„Sunt din Botosani. Ma iertati ca v-am iesit in cale… Da’ incerc si eu sa traiesc de pe o zi pe alta. Am 56 de ani, sunt in putere, dar nu vrea sa ma angajeze nimeni. Cand le zic ca am 56 de ani parca aud de dracu’, intelegeti?”

Nu v-am cerut explicatii… Am spus ca va ajut altfel decat cu bani. Si o fac.

„Cel mai rau ma omoara singuratatea!… De vreo sase luni bat strazile Capitalei, sa traiesc. Stau intr-un parc. Am copii, dar nu vreau sa apelez la ei ca sunt tineri. Si sunt si toti plecati din tara. I-am crescut singur. Nevasta-mea m-a parasit si a fugit cu un turc. Am crescut singur trei copii…”.

Intram in supermarket. Imi dau seama imediat ca poate n-a fost cea mai buna idee sa aduc un om flamand intr-un loc plin de mancare. Dar asta e, mergem mai departe.

Gasesc fasole cu carnat afumat. „Asta e buna?”, il intreb.

„Nu! Cu costita, va rog. Astea cu carnat nu-s bune de nimic”.

Gasim ce trebuie. „Vreun suc… beti?”

„Mai bine o Sana. Si as mai vrea o ceapa. Una singura, daca se poate…”.

Ne asezam la casa.

„Sunt sergent de Aviatie Moldovan Radu. Am lucrat 13 ani la Ministerul de Interne. Cum va numiti?”

„Adrian Mitrea ma cheama pe mine. Chiar nu exista o solutie pentru dumneavoastra? Din ce traiti aici in Bucuresti? Nu e mai bine sa mergeti la Botosani, acasa?”

Cu vocea aproape tremuranda priveste drept, se aduna un pic si-mi povesteste.

„Am fost la Minister si nu vor sa auda de mine. N-am varsta de pensionare. Am 27 de ani de munca, dar 56 de ani. Ce solutie sa fie pentru mine? Muncesc pe aici cu ziua, la negru, si traiesc de azi pe maine. Am facut de toate. Am carat mobila, am sapat prin curtile oamenilor, am turnat alei din beton. Supravietuiesc. La Botosani ce sa fac? Tata are 83 ani si mama are 78. Ei m-ar primi, dar cum sa stau pe capul lor si sa traim toti dintr-o singura pensie?”

Ii dau cumparaturile si ii urez „Pofta buna!” Ceea ce va urez si voua, in caz ca n-ati mancat deja„.