Povestea femeii părăsită de mamă la orfelinat, ajunsă purtătoare de cuvânt la Protecția Copilului. „Atunci am învățat să plâng în tăcere și să îmi ascund lacrimile”

Povestea de viață a Corneliei Mandu este una în care trauma abandonului, inoculată la varstă de doar 5 ani, a  transformat-o într-o femeie care luptă pentru drepturile celor mici, în cadrul Protecției Copilului Argeș.

Cornelia a decis să dezvăluie chiar de ziua națională a adopției, drama copleșitoare prin care a trecut la vârsta fragedă de 5 ani. Acum, la 46 de ani, femeia este purtătoarea de cuvânt a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Argeș și este supraviețuitoarea orfelinatelor din România.

Cornelia a mărturisit cum viața ei avea să se schimbe iremediabil într-o zi rece de toamnă, pe când avea doar 5 ani, iar cea care i-a dat viață a luat-o de mână și i-a spus că vor merge împreună la o plimbare. Copila nu știa că era ultima experiență alături de mama ei, iar cea care a purtat-o în pântece o ducea acum într-o „plimbare” care avea să o îndepărteze pentru totdeauna de căminul matern, căci scopul destinației era de fapt abandonul.

Povestea unui abandon. „Palatul” orfelinatului și „promisiunea” reîntoarcerii: „Am așteptat-o pe mama ore, zile, ani. Am plâns până când îngrijitoarea m-a bătut zdravăn”

„Am plecat cu mama de mână, fericită că mergem la plimbare. De la Vâlcea la Câmpulung-Muscel. Ajunse la destinație, ea mă îndemna să mergem mai repede, că se face noapte! Ploua, era o ploaie rece de toamnă. Am ajuns într-o clădire impunătoare care mie mi se părea un palat”, spune ea.

Alte articole

Lucian Mîndruță trece prin clipe grele, după ce mama lui este tot mai bolnavă: „Toate sunt mici de la distanța suferinței”

Larisa Iordache se pregătește să nască. Ce semne primește fosta gimnastă de la mama ei, din lumea de dincolo: „O simt în absolut orice moment”

Copila de doar cinci ani a fost părăsită de mamă într-un orfelinat cu promisiunea mincioasă că se va întoarce după ea, o „promisiune” copleșitor de dureroasă care avea să adâncească trauma abandonului.

„Am așteptat-o ore, zile, ani. Am plâns în noaptea aceea ore întregi și cerând să vină mama. Am plâns până când una din îngrijitoare m-a bătut zdravăn, ca să tac, pentru că îi deranjam și pe ceilalți. Cred că de atunci am învățat să plâng în tăcere și să îmi ascund lacrimile de privirile celorlați”, a dezvăluit cu emoție Cornelia.

Femeia de 46 de ani a mărturisit că în timp a înțeles cum trauma unei astfel de experiențe rămâne imprimată pentru totdeauna în suflet asemenea unei răni care deși s-a vindecat încă doare.

„Trăiesc și acum cu teama de a nu fi abandonată. Mai târziu am aflat că asta însemnă abandon. Și, recunosc, și acum trăiesc cu teama să nu fiu abandonată de oamenii în care cred și pe care îi iubesc”. afirmă cu sinceritate copleșitoare Cornelia.

Povestea unei a doua șanse: „M-am repezit în brațele omului pe care îl vedeam prima dată, strigând «tata, tata!”

Cornelia a crescut în Casa de Copii de la Câmpulung Muscel, alături de celelalte suflete care cunoscuseră prea timpuriu ce înseamnă lipsa afecțiunii materne și care printr-un pact nerostit formau o familie.

„Suflete ca și mine, adunate laolaltă, cu destine asemănătoare, copii care așteptau zi de zi să plece…la mama, să fie iubite, îmbrățișate.”, a spus Cornelia.

Femeia de 46 de ani a povestit de ziua națională a adopției despre momentul fericit în care a fost înfiată de o familie de oameni cu suflet bun.

„Țin minte ca astăzi, cum în timp ce mă întorceam de la masă cu colegii, așezați ordonat în rând, am văzut un bărbat înalt, bine făcut, cu părul alb, iar în spatele lui, o femeie minionă, cam tristă și retrasă, iar eu am ieșit în viteză din rând și m-am repezit pur și simplu, în brațele omului pe care îl vedeam prima dată, strigând «tata, tata!»”. Atunci toată lumea a amuțit, dar bărbatul a spus, cât se poate de firesc: „ea e copilul meu!”. Au fost și vor rămâne singurii mei părinți. Mi-au dat o educație frumoasă, m-au iubit în felul lor și au avut grijă să nu îmi lipsească nimic”, a mai dezvăluit Cornelia.

Vindecarea unei promisuni frânte: „Am învățat să o iert”

Cornelia Mandu a povestit și despre nevoia pe care a simțit-o de a-și cunoaște mama naturală, cu toate că recunoaște a urât-o pe cea care i-a dat viață. Femeia dezvăluie că promisiunea mincinoasă a mamei sale, de a se reîntoarce după ea, a fost un act de cruzime care durut ani de zile.

„Am crescut cu gândul la ziua toamnei mele, dar și cu o ură pe care nu am putut să o înfrânez față de cea care mi-a dat viață și m-a abandonat. Promisiunea ei că se va întoarce la mine a fost cea mai urâtă minciună din viața mea. I-am demonstrat însă că eu nu am uitat-o. Am căutat-o după ce ai mei au murit. Au trecut treizeci de ani până ne-am revăzut. Cred că și într-o mulțime cu mii de oameni, ne-am fi recunoscut, dar asta nu înseamnă nimic pentru mine. Eram om în toată firea, mamă la rândul meu. Inițial am vrut doar să o umilesc, să o reneg privind-o în ochi, dar am învățat să o iert. A avut varianta ei, a avut scuzele ei. Eu aveam în suflet atâta ură, dar am învățat să depășesc momentul. O respect pentru că mi-a dat viață. Și asta e tot”, își încheie povestea Cornelia, potrivit Antena 3.