Este greu să-ţi imaginezi prin ce trece un om bolnav şi doar atunci când ajungi să cunoşti o poveste ca a Oanei îţi dai seama că eşti norocos şi că viaţa îţi este binecuvântată. Când dimineţile sunt cel mai mare chin al tău, când lângă pat ai nelipsita pungă de medicamente şi un teanc de pansamente, când corpul ţi-e amorţit de dureri şi mâinile amputate de răni, speranţa rămâne singura punte de trecere spre un destin mai bun.
Oana a fost un copil normal până la vârsta de şase ani când a fost diagnosticată cu o maladie ce avea s-o chinuie toată viaţa, Epidermaliză Buloasă Distrofică. Până la vârsta de 16 ani spitalul a devenit a doua casă pentru ea.
De copilărie şi adolescenţă îşi aminteşte cu amărăciune. Nu a avut prieteni niciodată şi nu a uitat nici acum umilinţele îndurate în şcoală. În clasa a IX-a, într-un moment de slăbiciune, a simţit că nu mai poate şi a vrut să-şi ia viaţa. A înghiţit un pumn de pastile, însă a fost salvată la timp de părinţii ei. Gândurile de sinucidere nu i-au dat niciodată pace. Acum are 35 de ani, este căsătorită, are doi copii în grijă şi cu toate astea nu trece o zi fără a se gândi la moarte. Zilele trec greu pentru ea. Boala i-a macinat oasele şi pielea, iar în acest moment tânăra nu mai are palme şi degete. Corpul ei este plin de băşici pline cu apă, răni vechi şi infecţie.
„Fără pansamente nu pot să trăiesc. Toată suprafaţa corpului îmi este afectată de această boală nemiloasă. Pe pielea mea apar băşici care se sparg şi apoi se fac răni. Durerile sunt îngrozitoare. Am zile când mă trezesc cu tot corpul amorţit de durere. Câteodată abia mă ridic. Când mă trezesc, am hainele lipite de piele. Am infecţie foarte mare pe corp. Antibioticele nu-şi mai fac efectul, rănile nu trec.
Arăt foarte rău în ultimul timp şi lumea mă jigneşte. Îi aud în spatele meu când spun: uite cum arată, cum umblă! Am avut perioade când simţeam că nu mai pot şi am vrut să mor. Numai la asta mă gândeam. Şi acum mă gândesc la asta, dar mi-e frică de Dumnezeu. Vreau doar să nu mă mai chinuie atât de tare această boală”, spune cu amărăciune Oana, care în ciuda chinului pe care îl îndură zi de zi nu şi-a pierdut niciodată speranţa.
Boala de care suferă Oana nu este incurabilă. Suferinţa ei ar lua sfârşit dacă ar avea 170.000 euro. Nu îndrăzneşte să viseze la asta. Vrea doar să aibă bani pentru vitamine, alifii, creme şi antibiotice.
„Îţi trebuie mulţi bani. Trebuie bani pentru pansamente, antibiotice şi creme, apoi să ai bani de operaţii sau celule stem. Eu poate am zile când nu am ce mânca. Cum să visez la intervenţii în străinătate? Eu vreau să trăisc, nu vreau să mor. Nu contează cum, nu contează că mă doare, că nu mă doare, că am ce-mi trebuie sau nu. Contează să trăiesc! Miracole există, dar poate eu nu le merit. Dacă sunt bolnavă asta nu înseamănă că sunt absolvită de păcat„, mărturiseşte Oana.
Oana vrea doar să ţină sub control boala. Când are pansamente şi medicamente, durerile sunt suportabile şi zilele ei liniştite. Din păcate, toate astea o costă în jur de 1.600 de lei pe lună, bani pe care fata nu-i are. Cu o pensie de handicap de 293 de lei si o pensie de însoţitor de 600 de lei, Oana abia surpravieţuieşte.
Oana nu mai crede în miracole, dar împreună putem schimba viaţa ei. Cei care vor să întindă o mână de ajutor pot dona în conturile de mai jos oricât pot. Orice sumă de bani este un mare ajutor pentru ea!