„Prorogarea şi în sens comun şi juridic înseamnă amânare, prin urmare o prorogare nu ar afce altceva decât să prelungească termenul de intrare în vigoare a dispoziţiilor OUG. Abrogarea înseamnă că, din momentul în care va intra în vigoare actul de abrogare, OUG 13 îşi va înceta efectele din toate punctele de vedere”, a spus Cristina Tarcea cu privire la OUG 13.
Ea a afirmat că abrogare ar anula normele de drept material, însă normele de procedură, de imediată aplicare (denunţul-n.r) şi-ar produce efectul de la data publicării în Monitor şi până la data abrogării OUG.
„Discuţia este destul de tehnică. OUG 13 viza nişte norme de procedură şi nişte norme de drept material. Normele de procedură vizau modificareea Codului de Procedură Penală şi normele materiale, modificarea Codului Penal. Normele de procedură sunt de imediată aplicare. În ceea ce priveşte modificarea Codului Penal, în OUG există dispoziţia de intrarea lor în vigoare în termen de 10 zile de la data publicării în MO. Pentru normele materiale care nu şi-au produs încă efectul nu există riscul să îşi producă efectul dacă se va adopta soluţia abrogării”, a răspuns Tarcea, întrebată dacă abrogarea ar anula toate efectele OUG.
Ea a explicat şi regimul denunţului în OUG.
„Denunţul este o normă de procedură penală, de imediată aplicare. Prin urmare, în perioada 1 februarie – data la care se va abroga în întregime OUG îşi vor produce efectele dispoziţiile OUG 13, iar după abrogare se va reveni la vechile dispoziţii”, a argumentat Tarcea.
Întrebată ce se va întâmpla cu dosare întemeiate doar pe denunţul în şase luni, dacă acestea vor fi repuse pe rol, preşedinta ÎCCJ a subliniat că nimic nu împiedică pe cineva care a făcut un denunţ ”valabil sub imperiul unei legi să îl facă valabil sub imperiul unei alte legi”.
Întebată dacă ar fi de preferat o abrogare sau o prorogare a OUG, Tarcea a spus că va da un răspuns de bun simţ.
„Mă întrebaţi un aspect de oportunitate şi nu aş vrea să se reproşeze din nou puterii judecătoreşti că se interferează în puterea executivă sau legislativă. Aş vrea să dau un răspuns de bun simţ. Cred că toată lumea asta îşi doreşte, o abrogare”, a răspuns preşedinta Înaltei Curţi.
Tarcea a mai explicat faptul că reglementarea prin OUG se poate face doar în situaţii de urgenţă, iar în cazul deciziei CCR care vizează abuzul în serviciu nu era cazul.
„Deciziile CCR sunt de mai multe feluri, decizii prin care se constată neconstituţionalitatea unui act normativ sau unui text de lege şi decizii interpretative. Tot ce pot să vă spun este că atunci când legislaţia nu a permis punerea în executare a unei decizii CCR s-a recurs la OUG, chiar Înalta Curtea a solicitat legiferarea pe calea de OUG. Relativ recent când în urma unei decizii CCR s-a modificat regimul juridic al recursului în casaţie, pentru că nu aveam o procedură şi pur şi simplu nu aveam instrumentele prin care să punem în aplicare acea decizie, atunci am cerut legiferarea pe calea OUG, dar textele de lege care sunt acum în discuţie au la bază decizii de interpretare ale CCR, prin urmare atâta timp cât în situaţia abuzului în serviciu CCR a spus că trebuie avute în vedere dispoziţiile legii, nu îl împiedică cu nimic pe judecător să facă aplicarea acestei decizii a CCR şi să aprecieze ce a fost cu încălcarea legii şi ce nu a fost. Pentru că discuţiile sunt foarte tehnice totul trebuie rezolvat în procedură parlamentară şi cu respectarea tuturor dispoziţiilor legii 24/2000 privind tehnica legislativă care prevde o procedură anterioară de consultare şi de transparenţă”, a detaliat Tarcea.
Punctul de vedere al Înaltei Curţi a fost că nu aceasta era calea de legiferare, atunci când a fost consultată, a reiterat ea.
”Constituţia abilitează Guvernul să emită OUG în situaţii excepţionale, lăsând la o parte situaţiile de criză, război, cutremur, inundaţii. O situaţie excepţională este şi aceea când nu există mecanisme sau pârghii prin care dciziile CCR să poată fi puse în aplicare ceea ce nu este cazul”, a menţionat preşedinta Înaltei Curţi.
Tarcea a adăugat că sunt decizii ale CCR care nu au fost transpuse în legislaţie, dar de care se ţine cont.
”Legea 47/1992 nu face nicio distincţie, prin urmare legal şi optim ar fi ca în toate situaţiile şi în toate cazurile indiferent de natura deciziilor CCR puterea legislativă şi executivă să se conformeze obligaţiei de a legifera în termen de 45 de zile. (…) Decizia CCR este obligatorie pentru toate instituţiile şi pentru instanţele de judecată şi chiar dacă nu a existat o lege prin care să se intervină asupra textului de lege criticat din punctul de vedere al constituţionalităţii, instanţele de judecată sunt obligate să o facă. Sunt decizii ale CCR din 2009 si 2010, mai ales în materie civilă, sunt decizii mult mai vechi ale CCR care nu au fost puse în practică printr-o modificare legislativă, dar care nu au creat nici un fel de problemă de aplicare instanţelor de judecată”, a răspuns Tarcea, întrebată dacă este obligatoriu să fie emisă o lege care să pună în acord decizia CCR cu legea.