Prunariu, despre marea eclipsă americană: Dacă eşti specialist, descoperi puncte inedite, care deosebesc, de fapt, o eclipsă de alta

TVR va transmite în direct, luni seară, marea eclipsă americană, comentariul de specialitate urmând să fie realizat de Dumitru Prunariu şi de Alexandru Mironov.  Punctul de maxim al eclipsei – faza de eclipsă totală – va avea loc la ora 20.43, ora României, şi va dura 2 minute şi 24 de secunde.

Dumitru Prunariu, despre prima eclipsă

„Prima eclipsă pe care mi-o amintesc este cea din 1961, când aveam aproape 9 ani. Mă jucam în faţa blocului şi îmi amintesc faptul că a început să se întunece şi s-a făcut noapte. Nişte vecini ţineau găini în balcon şi acestea au început să cotcodăcească foarte tare. Normal, ne-am uitat pe cer şi am văzut cum dispare Soarele şi apoi, încet-încet, în decursul următoarei jumătăţi de oră, a reapărut. A fost un fenomen neaşteptat, pe care l-am înţeles însă cu ajutorul părinţilor, care îmi explicau întotdeauna ceea ce se întâmplă în natură, iar tatăl meu fiind inginer avea posibilitatea să-mi explice puţin mai ştiinţific. Celelalte două eclipse totale de Soare pe care le-am observat au fost cele din 1999, din România, şi cea din 2001, din Angola.

În 1999, în calitate de preşedinte al Agenţiei Spaţiale Române, am organizat o serie de activităţi conexe fenomenului: activităţi ştiinţifice – un seminar internaţional – şi activităţi cu invitaţi străini care au venit să viziteze România, să observe eclipsa şi să discutăm despre cosmos. Printre invitaţii de atunci s-a aflat şi administratorul NASA de atunci, onorabilul Daniel Goldin, care a condus destinele NASA timp de 10 ani. Un an mai târziu am semnat primul acord guvernamental între România şi NASA.

Alte articole

Viața amoroasă a acestor 3 ZODII se SCHIMBĂ complet după ECLIPSA de Soare din zodia Balanței

Inelul de foc trece, efectele rămân. Aceste două ZODII încep o IUBIRE KARMICĂ după Eclipsa de Soare

Apoi, în 2001, Ministerul Cercetării şi Ştiinţei din Angola a invitat Agenţia Spaţială Română, care avea experienţa eclipsei din 1999, pentru a-i susţine în organizarea activităţilor ştiinţifice. A fost o experienţă inedită!

Eclipsele, în general, sunt nişte fenomene naturale foarte interesante şi, deşi par la fel, de fiecare dată găseşti ceva nou, interesant. Dacă eşti specialist, descoperi puncte inedite, care deosebesc, de fapt, o eclipsă de alta. De aceea şi ”vânătorii de eclipse” aleargă după ele oriunde în lume.

Ca fenomen propriu-zis: acoperirea totală a Soarelui, descoperirea lui şi fenomenle conexe. Ca parte ştiinţifică, în primul rând interacţiunea cu o serie de oameni de ştiinţă, din instituţii specializate în cosmonautică. Am plecat spre SUA înainte de eclipsă, pentru a face câteva vizite profesionale, a realiza anumite emisiuni pentru TVR şi Revista Ştiinţă şi Tehnică şi a stabili legături utile din punct de vedere profesional. Eclipsa o vom urmări de lângă orăşelul Casper din statul Wyoming. Sperăm că nu vor trece nori prin faţa Soarelui – este o surpriză pe care ţi-o poate rezerva natura în orice moment al unei eclipse. În România am avut parte de aşa ceva, dar avem planuri de rezervă. Vom şti cu o zi înainte cum va arăta vremea şi, dacă va fi nevoie, ne vom deplasa în alte zone sute de kilometri pentru a observa eclipsa”, spune Prunariu într-un interviu pentru News.ro.

De ce nu mai ajung românii în spaţiu

Motivul nu-l reprezintă faptul că nu am găsi oameni pregătiţi pentru aşa ceva. Avem tineri de excepţie care întrunesc toate calităţile de a deveni cosmonauţi. Marea problemă a cosmonauticii, nu numai în România, ci şi în alte ţări, este numărul limitat de nave care pot duce oameni la bordul staţiei cosmice internaţionale. Până în 2011, când zbura şi naveta spaţială, erau efectuate, în medie, patru zboruri ale navetei şi patru ale navei Soiuz, în spaţiu ajungeau anual 40 de oameni: naveta ducea câte şapte oameni, nava Soiuz, câte trei. Acum se zboară numai cu nave Soiuz, americanii au un acord special cu ruşii, iar acestea duc doar câte trei oameni, ceea ce, la patru zboruri pe an, înseamnă 12 oameni, dintre care: un rus, un american şi unul fie rus, fie american, fie de altă naţionalitate – de exemplu un reprezentant al Agenţiei Internaţionale Europene. Astfel, Europa a ajuns să nu trimită mai mult de doi oameni pe an în spaţiul cosmic. Mulţi dintre cosmonauţii europeni cu experienţă au ieşit la pensie sau au trecut la munca de birou ori de cercetare, tocmai pentru că nu-şi mai văd şansa de a ajunge în cosmos, într-un viitor previzibil. Chiar acum se află în spaţiul cosmic un italian, Paolo Nespoli, care are o vârstă relativ înaintată şi care a zburat printr-un acord care stabilea o serie de obligaţii reciproce între Italia şi NASA.

Acesta este principalul motiv pentru care România nu are încă un nou cosmonaut. Ultima selecţie în cadrul Agenţiei Internaţionale Europene s-a încheiat în 2009, au fost selecţionaţi şase astronauţi, dintre care ultimul a zburat anul acesta, în 2017. Deci, se zboară la intervale rare de timp.

Pe lângă acest motiv, pentru ca o ţară să trimită oameni în spaţiul cosmic trebuie să aibă relaţii politice, economice, ştiinţifice puternice, o cooperare internaţională puternică cu cei care trimit oameni în cosmos. Iar aici, deşi ne putem lăuda la nivel european, Europa nu are propriile mijloace de a trimite oameni, iar în rest, colaborările sunt sporadice.

„În spaţiul cosmic ai două sentimente contradictorii, cel puţin eu le-am avut: că eşti o fiinţă puternică, stăpână a unei tehnologii deosebite cu care ai ajuns în spaţiul cosmic, de unde poţi să priveşti Pământul ca un glob unitar, un loc unde au ajuns puţini pământeni, iar tu eşti unul dintre ei. Pe de altă parte, înţelegi că acea capsulă spaţială reprezintă un mic punct pe orbită, care întâmplător poate fi lovit de un meteorit, de un deşeu cosmic şi poate fi avariat atât de mult, încât tu să dispari. În momentul în care te pregăteşti pentru spaţiul cosmic eşti trecut printr-o serie de antrenamente, care îţi dezvoltă din punct de vedere psihologic, anumite calităţi cu ajutorul cărora ai putea face faţă oricăror situaţii. Ideea că am putea muri în cosmos nu a fost în prim-plan, dar se ştia că au fost cazuri care s-au terminat cu catastrofe, în care cosmonauţii şi-au pierdut viaţa. Pregătirea a fost de aşa natură încât, psihologic, eram conştienţi de faptul că misiunea noastră este mai importantă decât viaţa sau moartea. Cel puţin aşa consideram”.