„Acum ceva vreme a fost ziua mea. Norocul meu că n-am prins o aniversare din aia cu cifră rotundă, că altfel îmi și auzeam: „Aaah, ai 20 de ani acum? Trebuie să începi să te maturizezi, să îți cauți de lucru, să îți faci un rost în viață!”
25 de ani? Ar cam fi timpul să te însori. Acum că ai și iubită și un job ca lumea, numai asta îți lipsește.
30? Cum? N-ai casă și copil?
Etc etc etc
Cat m-am săturat de clișeele astea. De unde să știe prietenele bunicii mele că da, m-am maturizat. Sau de când își permite societatea să își dea cu părerea despre vârsta la care „ar trebui să îmi fac un rost”? Ce naiba o mai fi și asta, mă scuzați?
Să îți faci un rost, să fii matur. Să îți plătești impozitele la timp și să mergi la serbările copilului. Să nu lipsești de la ședința din scara blocului. Să mergi o dată pe săptămână la cumpărături, într-un hipermarket hiper-aglomerat, să parchezi departe și să fii matur în tot timpul ăsta.
Să nu-ți mai permiți să ieși în club sau în weekend de la o vârstă, pentru că ești matur.
Să fii unul din numerele din statistici, să nu ieși din anonimat, să îmbătrânești prematur și să fii… matur.
Să ai 40 de ani și să numeri anii până la pensie și zilele până la weekend.
Să-ți refuzi plăceri „imature”.
La urma-urmei, nimeni nu vrea să fie tratat ca un copil, nimeni nu își asumă faptele adolescenței și nimeni nu ne mai aduce anii ăștia înapoi. Toți vrem stabilitate, fie ea financiară sau sentimentală, și pentru asta e absolut obligatoriu să fii… matur.
S-a întrebat vreodată cineva, din toată lista asta de „maturi”, de ce maturitatea presupune o anumită vârstă, un anumit statut social și o „stare civilă”?
Să-l interpelăm, vă rog, pe cel mai bătrân om din lume cam cât de matur și înțelept e. Sunt sigur că e ceva asiatic care a mâncat mult ghimbir și acum își trăiește cei peste 126 de ani pe la televizor, dând sfaturi despre viață.
Și să ne spună: a ajuns la bătrânețe sau la maturitate?
Fiindcă eu unul cred că a ajuns doar la maturitatea de la 126 de ani. Și atât”