Recenzie carte ”Superpolitik”, de George Maior: Un compendiu de politică sau un roman polițist al istoriei lumii

Autorul George Marios reușește într-un mod neașteptat încă din introducerea cărții să depășească dihotomiile și diferențierile clasice are teoriei relațiilor internaționale (realismul politic, liberalismul, constructivismul) prin propunerea unui nou concept care le transcende și într-o anumită măsură le înglobează pe toate: „superpolitik” / superpolitica. Superpolitica este definită ca fiind ceea ce stă în spatele fenomenelor de „dereglare sau cădere a unei ordini politice și schimbarea unei structuri de ordine în evoluția istorică a statului și a statelor”, afectând direct sau indirect ordinea internațională. Încă de la început autorul face distincția dintre superpolitik și realpolitik: dacă într-o cheie simplistă, puterea este un concept central în teoriile realismului, autorul o extinde aducându-i dimensiuni suplimentare bazate pe conceptele de legitimitate, justiție, etică. De fapt întreaga carte se desfășoară ca o exemplificare directă a faptului că nu există putere pură, realist vorbind, fără a avea și elemente liberale sau constructiviste în definiția sa. Etica, percepțiile maselor, actorii individuali – acei vectori ai superpolitik – alegerile lor bazate pe percepții subiective sunt toate elemente ale „superpolitik” și rolul lor în schimbările istorice majore este explicat printr-o mulțime de studii de caz – de la Pericle și Iulius Caesar la crizele majore ale Războiului Rece, de la crearea și consolidarea statelor și imperiilor (Bolivar, Ben Gurion, Wilhelm de Orania pentru a numi doar trei din zecile de studii de caz) la modelele culturale care domină lumea contemporană și lupta inter- și intra- culturală (excepționalismul lui Trump așezat într-un context istoric al excepționalismului american). Autorul îl citează pe Robert Cooper care afirmă că legitimitatea este prin ea însăși o sursă independentă de putere. Războaiele culturale post-moderne, utilizarea „excepționalismului” ca argument de putere (fie el american, chinez sau rus) fundamentat de religie, filosofie (Confucius, Ivan Illin) sau pur și simplu ancorat într-o dimensiune de expansiune teritorială (otomanismul) servesc ca fundament al puterii și nu sunt doar simple manifestări machiavelice ale principiului „scopul scuza mijloacele”. Nu se poate afirma din lectura cărții prevalența niciunei dimensiuni în superpolitik ci, dimpotrivă, cartea încearcă să explice cum toate acestea se îmbină pentru a determina cataclismele mai mari sau mai mici ale istoriei omenirii.

În directă corelare cu superpolitik, autorul definește un alt termen de „suprastrategic” sau „hiperstrategic” pentru a ilustra ambițiile politice de putere definită în principal sau exclusiv în sens material (geografic, teritorial) – creșterea brutală a puterii în interiorul unui stat prin autocrație sau în exterior prin expansiune imperială. Interesante sunt în acest sens comparațiile peste secole între gândirea Ecaterinei cea Mare a Rusiei – „imperiile fie se extind, fie mor, iar ceea ce nu va crește, va putrezi în mod inevitabil” – și logica lui Putin din spatele invadării Ucrainei.

Volumul nu își propune o teorie universală à la Hegel, ci mai curând o analiză în timp a schimbărilor globale, războaielor, apariției nu doar a noi state ci și a noi civilizații și culturi, totul prin prisma unei fine analize istorice, jonglării cu conceptele cheie are relațiilor internaționale și exemplificării prin „modelele” umane, figurile istorice din spatele „superpolitik”. Ceea ce fascinează cititorul nu este numai erudiția autorului și colecția incredibilă de studii de caz (de aceea vorbeam de un compendiu la început) ci și detaliile personale, momentele evocate din cariera ambasadorului George Maior, inclusiv poveștile descrise din experiența domniei sale ca ministru adjunct la Ministerul Apărării. În „Războaiele dreptății” (Irak, Afganistan, Libia), autorul povestește detaliat întrevederile cu secretarul adjunct al apărării din SUA, Wolfowitz, care dorea să exporte modelul de tranziție post-comunistă din Europa de Est în Irakul post-Saddam și modul în care conservatorismul lui Leo Strauss, în spatele acestei strategii americane de transformare a Orientului Mijlociu (cine își mai aduce aminte de planul SUA pentru un „Wider Middle East” astăzi?), a eșuat în a produce un model de tranziție viabilă în Irak.

După ce în primele capitole cartea intră într-un fel de tur de orizont al tematicii generale, conceptelor folosite și rolului individului, statului și organizațiilor în relațiile internaționale, explicând pe larg relaționarea între putere și legitimitate și sursele principale de legitimitate, autorul trece în revistă principalele rivalități ideatice, religioase, teoretice între sursele de legitimitate din diferite momente istorice (de la războaiele religioase, sunniți versus șiiți, curentele moderne cum ar fi fascismul, socialismul, liberalismul, suveranitatea și naționalismul versus globalism și internaționalism). Ceea ce este foarte interesant în lectura și analiza acestor forme de legitimitate este că ele transced dihotomiile inițiale individ-stat-organizație și joacă un rol în toate aceste niveluri. Dacă ar fi să fac o glumă, aș spune că un „purist” al relațiilor internaționale s-ar lua cu mâinile de cap pentru că volumul nu propune și nu susține nicio teorie pură ci le combină pe toate într-un mod sofisticat. Individul și percepțiile sale din teoria constructivistă, cu exemplificări istorice ale teoriei decizionale intră într-un caleidoscop conceptual alături de ideile și teoriile curentelor politice, ascensiunea și declinul imperiilor și strategiile militare și politice ale liderilor lumii moderne și postmoderne.

Alte articole

George Maior, omagiu pentru Frank G. Wisner: „A fost unul dintre cei mai importanți diplomați ai Americii, un prieten drag și un prieten vechi al României! Am pierdut nu doar un prieten ci și o voce a rațiunii, a înțelepciunii, a viziunii și rigorii într-un timp istoric din nou tulbure pentru noi toți”

George Maior linişteşte tsunamiul transatlantic şi arată direcţia corectă în relaţia cu SUA: „Să nu ne grăbim să concluzionăm că America va favoriza o anumită parte. Nu ar trebui să ne lamentăm sau să ne emoționăm suplimentar”

Totuși focalizarea „superpolitik” rămâne cumva pe individ, pe lider, dar nu prin prisma acțiunilor sale directe, așa cum sunt documentate ele în istorie, ci mai curând prin prisma modului în care fiecare individ evocat (fie el ideolog, războinic, freedom fighter, revoluționar, politician sau împărat) îmbină la nivelul său diverse modalități de manifestare a „superpolitik” – de la legitimitate la strategie, tactică militară sau afiliere ideologică. Din nou, volumul nu exclude aproape niciunul din momentele cheie ale istoriei, de la războaiele Imperiului Roman, cruciadele și războaiele europene, războiul de eliberare al Americii Latine, până la episoadele fie mai puțin cunoscute (urmașii profetului Mohamed) sau pur și simplu puse într-un con de umbră ca prea puțin măgulitoare pentru contemporaneitate (nașterea bisericii anglicane ca răzbunare pe papalitate după divorțul regelui Henric al VIII-lea).

Volumul militează pentru echilibrul între factorii din spatele superpolitik ca generând forme de putere stabile și acceptabile. Citând din Kissinger („World Order”), dr. Maior subliniază că a reuși un echilibru între cele două aspecte ale ordinii – putere și legitimitate – este esența conducerii. Calculul exercițiului puterii fără o dimensiune morală va face din fiecare dezacord un test de forță; ambiția nu se va liniști; țările vor fi propulsate în încleștări de forță…” Citind aceste pasaje, îmi pare doar rău că volumul nu a fost publicat după primele luni de mandat ale noii administrații Trump, când autorul ar fi putut comenta în aceeași cheie despre războiul tarifelor și legitimitatea valorică pierdută a Statelor Unite ale Americii ca factor mondial de reglare și reglementare economică versus situația actuală de factor de de-reglare globală.

Mergând mai departe în analiza raporturilor între forță și legitimitate, ambele componente ale superpolitik, autorul ne propune analiza a două cazuri clasice de destrămare a unei vechi ordini și recreare a uneia noi, de utilizare a puterii pentru a reconfigura legitimitatea politică (fără ca puterea per se să poată înlocui această legitimitate) – războaiele civile din Anglia și decapitarea regelui după procesul organizat de Oliver Cromwell și discursul de la Gettysburg al lui Abraham Lincoln – o regândire, o interpretare a Declarației de Independență a SUA care să integreze Sudul și să reconstruiască America după războiul civil. Cu subtilitate, autorul notează faptul că ceea ce ar fi putut părea în principal o investiție în valori morale și umane supreme – abolirea sclaviei – a fost de fapt și un calcul militar și pragmatic foarte simplu: dacă sclavii aduceau un avantaj militar Sudului, abolirea sclaviei va grăbi victoria Nordului. Aici autorul subliniază în mod concret interferența dintre valori și strategie, între idei și putere, și conexiunile mult mai puternice și naturale existente între acestea în realitatea istorică, pe care de multe ori teoriile clasice ale relațiilor internaționale nu au reușit să le surprindă. Idealpolitik fără o bază realistă pare o naivitate (liberalismul clasic în relațiile internaționale), iar realpolitik clasic nu poate exista fără un fundament valoric care sa legitimeze puterea (altfel nu este sustenabilă și intra în sfera hiperstrategicului, cum ne demonstrează cartea).

Ultimul capitol extins al cărții care se reîntoarce la istorie și cazuistică este dedicat momentelor cheie în care, în diverse forme, superpolitik este folosit pentru a determina transformări majore – crearea unei națiuni (Moise), extinderea imperiilor (Augustus), crearea unei noi religii (Mohamed, Martin Luther), consolidarea statalității (Richelieu, Muhamad Ali), revoluțiile și eliberarea națională (Bolivar, Atatürk, Ghandi), refacerea ordinii globale (Churchill, Monnet și Uniunea Europeană, Dean Acheson și crearea NATO). Sunt doar câteva exemple, prezentate succint și foarte clar, de aplicare în practică a conceptului de superpolitik și de utilizare a puterii, ideologiei și influenței asupra maselor pentru a transforma lumea. Aceste capitole sunt imposibil de rezumat câtă vreme ele însele sunt rezumate, ferestre deschise înspre diferite momente istorice. Firul roșu conceptual rămâne axat pe titlul cărții dar fiecare dintre capitole reușește să surprindă un alt aspect sau o altă nuanță a conceptului de superpolitik; autorul rămâne de-a lungul volumului fascinat de valori, de construcția legitimității politice și discursive și de modul în care aceasta se aliniază, susține sau chiar influențează strategia de extindere a puterii promovată de liderii mai sus menționați. Nu pentru că ar fi o formă de ipocrizie, nu pentru că discursul trebuie să justifice faptele (așa cum în mod greșit este de fapt interpretat Machiavelli) ci pentru că superpolitik nu poate exista fără idee, fără discurs, fără religie. Cel mai bun exemplu este cel al capitolului dedicat lui Gandhi, unde George Maior subliniază faptul că „puterea ca manevră strategică (…) este mai puțin relevantă (…); din contră, elementul moral este cel care stimulează și antrenează acțiunea puterii fizice pentru atingerea scopului final. Satyargraha, în traducere devotamentul pentru adevăr, devine la Gandhi o filosofie de acțiune politică cu o rezonanță profundă în mase….”. Dacă la liderii clasici, împărați romani sau războinici din antichitate și Evul Mediu, cartea notează și explică transformarea puterii pure bazate pe strategii și capacități militare în factor de legitimitate și crearea ulterioară a elementelor morale care să facă puterea sustenabilă, vandabilă, rezilientă, la Ghandi și la alți „eliberatori”, volumul exemplifică fenomenul exact opus – transformarea unei idei, a unui ideal politic sau moral, într-o reală strategie politică urmată de schimbări de putere și mobilizare a maselor. Și pentru a adăuga în plus complexității analitice a cărții, autorul ne oferă și exemple „de mijloc” între cele două situații extreme: cazul independenței Irlandei, unde, fără putere militară, dar cu o putere reală dată de crearea unei adevărat serviciu de intelligence, Michael Collins ajunge să conteste puterea Londrei, confruntând-o cu atacul la baza operațională britanica din Dublin în „Bloody Sunday”, în vreme ce, în paralel, partidul irlandez, Sinn Fein, construiește legitimitatea politică a republicanismului irlandez. Deci în cazuistica extensivă a volumului avem – încercând să simplificăm la maximum – puterea care devine idee, ideea care devine putere și ideea susținută de putere care devine ideologie și susține puterea.

Finalmente, această recenzie nu ar fi completă dacă nu ar aduce în discuție și partea de final a volumului, care virează spre o altă dimensiune, mai puțin studiată poate la început, respectiv teoriile culturale în relațiile internaționale și influența culturală asupra deciziilor politice și strategice la cele mai mari civilizații și culturi mondiale. De la misionarismul rusesc la idealismul american, la confucianismul și crezul auto-prezervării chinezesc, la „umma” islamică și scurta ascensiune a naționalismului arab, ultimul capitol grupează ceea ce în celelalte capitole era analizat la nivel de lider, stat, război, moment politic sau strategic, și evidențiază cum istoria civilizațiilor se bazează și ea pe „superpolitik”, căruia i se adaugă astfel o latură culturală perenă, inseparabilă de celelalte forme și manifestari ale „superpolitik”.

Concluzia cărții ne mută în contemporaneitate cu o reflecție, inspirată de Kissinger, asupra echilibrului și dezechilibrului global și a faptului că orice dezechilibrare majoră, strategică, reprezintă în fond o nouă formă de re-echilibrare a lumii și o nouă ecuație strategică a lumii. Autorul nu-și propune să devină o Cassandră și să prezică cum se va re-așeza lumea după invazia nejustificată și ilegală a Ucrainei de către Rusia, dar prezice, pe bună dreptate, că va fi o reașezare ieșită din confruntarea dintre filosofia imperialistă a Rusiei și legitimitatea regulilor internaționale ale secolului XXI, puse acum sub semnul întrebării. Interesant e faptul că, dacă ar exista o continuare a cărții, ea ar putea începe de fapt chiar cu această re-așezare – SUA care-și redefinește obiectivele de putere și renunță să mai fie un vector al globalizării, Europa care se reînarmează și pregătește Readiness 2030 pentru a deveni o putere globală complet autonomă, Golful care devine un exponent al transformării lumii arabe și un liant între Est și Vest, China care este pusă în fața unor alegeri strategice pe termen lung. O reașezare în care nu toți actorii vor ști – cum ar putea zice George Maior – să folosească conceptul de „superpolitik” în mod înțelept și să îmbine legitimitatea ideatică cu puterea militară într-un mod care să susțină o transformare majoră a echilibrelor de putere. Putem doar să ne închipuim și să sperăm că Europa va fi actorul care va înțelege și folosi „superpolitik” fără a cădea în capcana „hiperstrategicului” sau în cea opusă, a naivității idealurilor susținute fără forță brută în spatele lor. Un volum fascinant care în mod cert merită să fie citit și recitit – ca  un compendiu, ca o carte de teorie a relațiilor internaționale, ca un roman polițist al istoriei lumii, având „superpolitik” drept erou principal.