ROMÂNIA MISTICĂ. Ielele, făpturi răpitoare sau genii malefice

După blestemul mireselor moarte şi povestea uriaşilor din România, vă propunem să descoperiţi mitul ielelor şi câteva poveşti ale celor care s-au întâlnit cu aceste fecioare supranaturale.

Făpturi feminine supranaturale, ielele, sunt prezente în diferite forme în mitologia românească. De ele se leagă numeroase superstiţii şi nu se poate spune cu exactitate dacă sunt zâne bune sau rele, deoarece povestea lor diferă de la un loc la altul.

În basmele populare regăsim ielele ca pe nişte făpturi tinere cu o mare putere de seducţie şi cu puteri magice, fecioare zănatice care dansează goale sau înveşmântate în văluri diafane. Unde încing ele hora, în urma lor pământul rămâne ars şi neroditor, iar în unele locuri se spune că dacă animalele vor muri dacă vor paşte acolo. Fiice ale Lunii, ielele ies la dans în special în puterea nopţii, în păduri, poieni sau pe maluri de râu şi încing hore nebune, vesele, pe care niciun om nu ar trebui să le vadă.

Despre cei care le vânează sau le văd întâmplător se spune că fie dispar, fie amuţesc, fie sunt sluţiţi, deoarece, chiar dacă nu sunt socotite a fi genii rele, ielelor nu le place să fie văzute de muritori.

Dimitrie Cantemir le numea Frumoasele şi spunea despre ele că sunt „nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii frumoşi”. Seducătoare şi voluptuoase, ielele sunt imaginate cel mai adesea ca nişte tinere cu părul despletit, purtând veşminte vaporoase, deseori transparente, care fie plutesc prin aer, fie călătoresc în trăsuri de foc.

Mai sunt numite vântoase sau sânziene, dar definiţiile lor variază de la o zonă la alta. În Oltenia, de exemplu, se spune despre ele că sunt fiicele lui Alexandru Macedon, care au băut apă vie. În alte zone sunt considerate fiice ale Cosânzenei, zeiţa Lunii, care despărţită de fratele ei Soare, alături de care trăia o iubire incestuoasă, şi blestemată să nu se mai întâlnească vreodată cu el, le-a zămislit pentru a despărţi tinerii îndrăgostiţi de pe Pământ (se spune despre iele că seduc în special tinerii frumoşi şi îi despart de iubitele lor).

Fie că sunt considerate suflete de femei vrăjite, fete frumoase blestemate a se transforma în cotoroanţe oribile sau invers, bătrâne ce primesc înfăţişarea de fecioare seducătoare sau păgâne fiinţe erotice ale aerului, ielele sunt întotdeauna personaje fascinante, a căror poveste va fi transmisă de la generaţie la generaţie.

Poveşti despre iele

Despre iele nu vorbesc doar oamenii din popor, care ar putea fi bănuiţi că sunt prea superstiţioşi, ci şi mai mulţi învăţaţi.

Dimitrie Cantemir a scris despre ele în Descriptio Moldaviae, S. Marian le-a pomenit în cartea „Înmormântarea la români”  (1892), iar T. Pamfile în „Duşmanii şi prietenii omului” (1915). A. Gorovei le enumeră ca făcând parte dintre cele 22 de făpturi demonice din Descântecele românilor (1931), iar M. Ioniţă relatează în „Cartea Vâlvelor” (1982) mai multe întâmplări stranii, în special unele de la Baia de Aramă (Oltenia).

În popor, în special în zona Moldovei, se spune că ielele sunt active mai ales în noaptea de Rusalii. Cei care nu ţin această sărbătoare vor fi pedepsiţi de iele, care le vor lua minţile sau îi vor schilodi. Superstiţia spune că dacă în noaptea de Rusalii vei dormi sub cerul liber sau dacă te vei duce la fântână, vei cădea sub puterea Ielelor.

În Transilvania circulă mai multe poveşti despre ciobani adormiţi pe un cerc al ielelor care ulterior au paralizat sau despre oameni pociţi după ce au băut apă din fântâni din care au băut şi ielele.

La Bărbuleţu, în Dâmboviţa, există o zonă denumită La Omul Mort, unde se spune că ielele se strâng şi dansează în noaptea de Sfântul Andrei. Un bărbat mai curios din fire a vrut să surprindă ielele în timpul horei, dar de acolo s-a întors sluţit şi mut, ceea ce i-a convins pe oameni că legenda locului este, de fapt, o realitate.

La Sebeşul de jos toată lumea ştie povestea lui Achim Roman, un băiat care la 11 ani a fost sluţit de iele. Copilul a rămas paralizat, s-a oprit din creştere şi a fost chinuit de dureri atroce timp de 19 ani. Mama lui, Paraschiva, a încercat tot ce se putea omeneşte, l-a purtat pe la o mulţime de medici, dar niciunul nu a găsit cauza sau leacul bolii. Abia după ce a început să se roage pentru el la biserica de la Turnu Roşu, Achim a început să umble şi să se facă util prin casă, chiar dacă a rămas diform.

Un alt loc unde, zică-se, ar sălăşlui nimfele aerului este pădurea Drocaia, de la marginea satului Gogoşu, din Oltenia. Aici circulă o legendă potrivit căreia în vechime un copil, Creţu, a fost crescut de Muma Pădurii, după ce părinţii i-au fost ucişi de o bandă de răufăcători. Ielele i-au devenit surori băiatului, iar ele, nemuritoare fiind, i-au tot dus dorul după ce el n-a mai fost. Aşa explică bătrânii dispariţiile din pădurea Drocaia, chiar dacă unii spun că toate sunt doar invenţii, iar alţii încearcă să le găsească explicaţii logice.

La începutul anilor ’80, un bărbat din sat a dispărut fără urmă în pădure, iar nevasta lui a fost convinsă că „l-au furat ielele lui Creţu, că era om în putere, tare chipeş”, după cum a povestit pentru Formula As. Femeia a mărturisit că după ce omul ei a dispărut, l-a visat prins în hora ielelor şi a ştiut că nu se va mai întoarce, aşa că i-a făcut mai multe parastase, chiar dacă ani de zile nimeni nu i-a dat hârtie că ar fi fost mort.

Cercurile ielelor

Despre iele se spune că apar fie în număr nelimitat, fie în grupuri de trei, şapte sau cinci. Ele cântă şi dansează, iar în urma lor iarba rămâne pârjolită sub formă de cerc.

Astfel de apariţii misterioase au apărut adesea pe câmpuri, în poieniţe sau în lanuri de cereale, dar cele mai recente au fost la Arad şi în Alba, la mijlocul anilor ’90, în judeţul Braşov, la Hoghiz, în anii 2000. Dacă unii au fost convinşi că inelele suspecte erau rezultat al dansului ielelor, pasionaţii moderni de fenomene oculte au considerat că „autorii” inelelor perfecte au fost vizitatori de pe alte planete, ajunşi aici cu farfuriile lor zburătoare.

Pe locul unde joacă Frumoasele, se găsesc uneori semne ca mărgele, păr sau altele, iar cine va atinge aceste lucruri va rămâne pocit. O legendă din judeţul Braşov spune că la o horă unde se adunaseră fete şi băieţi din mai multe sate, s-au auzit de sus cântări de fete şi toată lumea a intrat în case convinsă că deasupra lor s-au adunat iele. A doua zi, înainte de ivirea zorilor, o fată dintr-un sat vecin a plecat spre casă şi a întâlnit o masă întinsă pe iarbă şi câteva fete care vindeau cercei, mărgele şi alte podoabe. Fetele au rugat-o să cumpere şi ea ceva, iar cum tânăra le-a răspuns că nu are bani, ele i-au spus că în loc de bani poate să le lase s-o sărute câte o dată şi să le dea câte un fir de păr pentru fiecare lucru pe care-l va alege. Zis şi făcut, doar că la ivirea zorilor fetele cu târgul s-au înălţat în văzduh cu toate lucrurile lor, iar fata de la horă a rămas cu câte o bubă în fiecare loc unde fusese sărutată, iar păr în cap mai avea doar jumătate.

Cum te aperi de iele

În poveştile din bătrâni se spune că bărbaţii se apărau de iele purtând asupra lor usturoi, busuioc, pelin sau frunze de nuc sau de tei, toate având puterea de a ţine departe zânele nopţii.

În unele zone se spune că pentru a te apăra de iele este bine să îţi faci cruce cu limba în cerul gurii, ca ele să nu te vadă că te închini.

Dansul Căluşarilor a căpătat şi el o însemnătate ritualică, spunându-se despre el că îi poate vindeca pe cei care s-au întâlnit nimfele nopţii sau că le pune pe fugă atunci când sunt prin preajmă, în căutarea unor noi suflete pe care să le ademenească cu cântul şi dansul lor frenetic.

Pentru cei rămaşi pociţi sau muţi după vederea ielelor există şi descântece din bătrâni, care vindecă „victimele” cu ajutorul apei neîncepute, dintr-un ulcior nou, în ritualuri făcute de obicei de bătrânele de la sate în primele ore ale dimineţii.

În unele zone, oamenii obişnuiesc să pună un craniu de cal într-un par din gard, ca s-o vadă ielele şi să fugă, iar în alte părţi se spune că leuşteanul pus să crească la ferestre, în ghivece, are darul de a ţine zânele la distanţă.

Despre iele se mai spune că vin noaptea la fântâni pentru a bea apă şi că oricine bea după ele rămâne pocit. Superstiţia spune că dacă cineva merge dimineaţa la fântână pentru a-şi potoli setea, este bine să lase pe margine un pahar cu gura în jos, pentru ca poceala să cadă pe semn, nu pe cel care a băut.