România văzută prin ochii unui danez: „Ce era ţara asta ciudată în care urma să intru?!”

Cum a decurs primul tau contact cu tara noastra?

Pot spune ca prima mea calatorie ilustreaza perfect perceptia obisnuita a unui strain asupra Romaniei. Era in 1999. Am aterizat pe aeroportul din Budapesta si apoi am luat un tren spre Timisoara, cu schimbare la Arad. La granita, a intrat in compartiment un vames ca sa ne verifice pasapoartele. Cand a vazut ca al meu este danez, m-a privit mirat si apoi s-a uitat in directia in care trenul urma sa plece. “Romania?!” a spus el neincrezator. Eu am aprobat din cap, el a dat din umeri ca si cum mi-ar fi spus ca sunt nebun, iar el nu ma poate ajuta. Dupa plecarea lui, am inceput sa ma ingrijorez. “Ce era tara asta ciudata in care urma sa intru?!” Auzisem doar o singura data ceva despre Romania, de la un roman din Copenhaga. Imi sugera, cumva, ca este un loc nebun si periculos. Si apoi, cum ma puteam descurca, nestiind decat trei cuvinte: “Da”, “Nu” si “Mulțumesc”. Dupa ce m-am linistit, a intrat o pereche de romani care purtau ceva foarte asemanator unor uniforme militare. S-au uitat la mine si au zambit. Atat.

“Vrei sa-mi vedeti pasaportul?” am intrebat, in timp ce il scoteam. Au dat din cap ca nu.
“Vreti sa schimbati bani?” a intrebat unul dintre ei.
In compartiment au inceput sa intre din ce in ce mai multi astfel de politisti de frontiera, pana s-a umplut. Unii stateau chiar afara, pe culoar. Unul dintre ei mi-a spus ca s-ar putea sa pierd legatura de Timisoara si ca va trebuie sa astept in Arad pana dimineata.
“Este periculos?” am intrebat.
“Nu,” a raspuns el. “Dar este mai bine sa luati un taxi de la o companie pe care o stim.”

Ca sa nu mai lungesc povestea, am platit pe cursa aproape toti banii pe care ii aveam. Si nu erau putini deloc. Dar mi i-au luat cu mult farmec si nicio clipa nu m-am simtit amenintat. Intr-un fel, a fost greseama mea: am fost victima propriilor prejudecati despre Romania.

Au disparut aceste prejudecati?

Foarte repede.
Cand am sosit la Universitatea din Timisoara, . When I arrived at the University of Timișoara, am fost uimit de ospitalitatea si amabilitatea celor de acolo. Cu timpul, am inceput sa realizez ce nivel cultural si educational inalt aveau acesti oameni. Este un lucru pe care il admir la romani. Pe parcursul numeroaselor mele calatorii in Romania, am constatat ca sunt largi segmente de populatie care au o educatie, sa spunem clasica, lucru extrem de rar in tara mea natala, Danemarca. Acolo, oameni se specializeaza intr-un domeniu, dar stiu foarte putin despre orice altceva. Tendinta asta incepe sa se manifeste si in Romania, acum, dar inca sunt multi oameni care au cultura generala si care inca mai citesc carti!

Tocmai acest sistem traditional de educatie m-a ajutat sa invat repede sa vorbesc si sa scriu in limba romana. Cursul pentru incepatori de la Timisoara era sustinut de o profesoara foarte severa, dar si fermecatoare, Domnița Alexandru. Cerea foarte mult de la noi. Imi amintesc ca imi faceam temele prin baruri, band bere cu multi dintre colegi. Ei erau englezi si se mirau teribil vazandu-ma cat sunt de studios; ei aveau un alt profesor si nu intelegeau deloc cat eram eu de speriat de domana Alexandru! Dar nu mi-am dorit nicio clipa altceva. Am invatat extrem de mult in cele doua saptamani si am adorat stilul rafinat, chiar elitist de predare, cu mari asteptari si mari cerinte. Dupa incheierea cursului, cei de la Universitate ne-au dus intr-o excursie in imprejurimi. Am vizitat Brasov, Hunedoara, Sibiu, castelul Bran, Sighisoara si alte locuri al caror nume nu mi-l amintesc. Mereu era ceva nou, mereu se intampla ceva care ne surprindea. Iar ospitalitatea oamenilor a fost fantastica. Nu am mai intalnit asa ceva!

Citeste mai mult pe promonada-cultura.ro