Mihai Sturzu de la Hi-Q e taman pe dos. Zilnic îl vezi la costum, în pantofi și cu cravată. Un cavalerism pe care nu l-am înțeles – sau poate o frondă – l-au adus în politică. E consilier al primului ministru pe probleme de tineret. Iar slujba de bugetar îl obligă pe starul pop să poarte uniforma asta zi de zi, și mult mai mult timp decât o fac eu.
Așa că, în aeroport, unde ne-am întâlnit întâmplător, suntem parcă Pic și Poc. Lumea se uită la Mihai și, râzând, îi face poze. Niciunde nu l-au văzut în costum. Iar pe mine o doamnă în vârstă mă oprește să mă întrebe dacă blugii mei au suferit un accident. „Nu doamnă, așa sunt tendințele. E modă.” Îi spun lui Mihai: „pune-ți și tu niște teniși că mă faci de râs …”
„Mi-e greu să-i înțeleg pe politicieni”, îmi spune…”Eu le vorbesc de proiecte, de termene, de strategii pe termen lung, de ce mi-aș dori să văd pentru generația mea…iar ei se uită la mine cu milă.” Știu prin ce trece. Sunt mai antrenat pentru lumea asta. Demersul său, de-a candida pentru Camera Deputaților, mi se pare don Quijotesc. Mă gândesc că niciodată n-aș avea puterea să mă bag în așa ceva.
Rămâne să ne vedem cândva… Poate la televizor, poate la un concert.
Așa că ideea bruscă a prietenilor mei, venită după un miez de noapte, să mergem la un concert Hi-Q într-un club bucreștean e binevenită.
Nu i-am văzut niciodată cântând live. Am auzit de ei în primii ani de facultate. Erau invidiați de o întreagă generație. Un show la Antena1 îi proiectaseră ca idoli ai celor de 20 de ani. Cred că erau un răspuns al Antenelor la generația Pro.
De atunci și până acum au strâns milioane de accesări pe internet. Nicio televiziune nu i-a ratat, au fost peste tot. I-au urmărit scandalurile, s-au despărțit, s-au împăcat și s-au întors la blonda cea talentată.
Nu vă speriați, nu m-am apucat de cronică muzicală. Concertul Hi-Q mi-a dat însă prilejul unei treceri în revistă. La 20 de ani, discotecile studenției mele de la Iași răsunau la hitul lor „Totul va fi bine”. Și nici nu se putea altfel. Ce putea să fie rău? Lipsiți de griji, doar cu vise în buzunare nimeni din generația mea nu putea gândi altfel. Mai jos decât eram nici gând că se putea.
În România, după plecarea comuniștilor și primii ani ai tranziției, revenirea la putere a partidelor democratice ne va fi făcut să strigăm: totul va fi bine! Chiar din acea noapte în care cu mii de alți visători ca mine am luat cu asalt străzile Iașiului odată cu înfrângerea lui Ion Iliescu.
Atât de multe guverne mai târziu, în clubul în care Mihai, Dana și Florin cântă altor tineri de 20 de ani, îmi dau seama că alt cântec al lor e cel care marchează o generație.
Printre brațele ridicate ale prietenilor, cu privirea încețoșată de fum de la zeci de țigări, cu fete frumoase stăruind să mai iei un pahar de whisky, cu difuzoarele la maximum aud doar un singur refren: „gașca mea nu poate să stea…”
Nimic mai adevărat. România pe care am vrut-o și am sperat-o la 20 de ani nu seamănă cu România pe care o trăiesc acum. Totul va fi bine, strigat de prietenii mei, nu funcționează astăzi decât dacă ești parte a unei găști. Gașca e cea care îți dă mâncare, băutură, e cea cate te pune în funcție și cea care te mângăie, dacă altă gașcă vine la putere la un moment dat.
Nimic în România de azi nu funcționează în afara clanului din care faci parte. Iar ultimii ani au săpat tranșee adânci între noi. Prietenii cu care altă dată strigam că totul va fi bine s-au împărțit fiecare în lumea lui. Podurile au fost arse, ogoarele pârjolite, iar discuțiile cu un membru al unei alte găști devin o poveste gen Romeo și Julieta.
E ceea ce văd după 20 de ani din viața mea. Dacă e să te iei după cărți, probabil sunt cei mai frumoși. Lipsește însă un lucru. Aș vrea însă ca la un moment dat să fim toți o singură gașcă mare și să mai strigăm: totul va fi bine…
Mihai, dacă e ceva ce mi-aș dori ca un politician să rezolve, asta e. Să găsească o cale de-a ne mai aduce o dată la un loc. Sau măcar să pună o punte între noi. Știu că o să încerci. O să reușești?