SÂNZIENELE sau Drăgaica. AFLĂ ce trebuie să faci ca să-ţi meargă bine în DRAGOSTE

Sânzienele sau Drăgaica, celebrate pe 24 iunie, reprezintă o sărbătoare a iubirii şi fertilităţii, legată de o serie de ritualuri pentru sănătatea oamenilor şi belşug în gospodărie, dar şi de practici ale fetelor pentru a-şi afla sortitul şi momentul în care se vor mărita.

Sărbătoarea Sânzienelor ar avea la origine un cult roman pentru zeiţa Diana, numele de Sânziana, aşa cum este cunoscută sărbătoarea autohtonă în special în Ardeal, provenind din „Sancta Diana”, în timp ce în Muntenia şi Oltenia se sărbătoreşte Drăgaica, după numele slav. După unii specialişti, sărbătoarea îşi are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui, sânzienele fiind adesea reprezentate de traci înlănţuite într-o horă.

În tradiţia creştin ortodoxă, 24 iunie este ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, adus pe lume la bătrâneţe de Elisabeta, eveniment ce pregăteşte minunea naşterii Mântuitorului dintr-o fecioară.

Sărbătoarea Sânzienelor este considerată a fi şi momentul cel mai bun, la mijlocul verii, pentru culegerea plantelor de leac, dar şi de descântec. Astfel, în Noaptea de Sânziene, femeile merg să culeagă flori şi ierburi, care vor fi folosite contra bolilor şi altor rele.

Legendele spun că sânzienele, nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, se prind în horă şi dau puteri magice plantelor. Aceste zâne bune, dacă sunt sărbătorite cum se cuvine, fac culturile să rodească, dau prunci sănătoşi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele şi tămăduiesc bolnavii. În schimb, dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără şi devin asemenea zânelor rele cunoscute în popor drept iele sau rusalii.

Ielele sunt descrise ca nişte fecioare zănatice, cu o mare putere de seducţie şi cu puteri magice. Se crede despre ele că locuiesc în văzduh, în păduri sau în peşteri, pe maluri de ape sau la răspântii şi apar în special noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase, dansând goale, cu părul despletit şi cu clopoţei la picioare, în unele variante. Locul pe care au dansat rămâne ars ca de foc şi iarba nu mai creşte acolo. Se crede că în Noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în pădure, iar cine le vede rămâne mut sau înnebuneşte.

În Noaptea de Sânziene se fac focuri în care se aruncă substanţe cu arome puternice, băieţii agită făclii, se strigă şi se cântă din bucium. Localnicii din satul bistriţean Maieru păstrează obiceiul vechi de câteva sute de ani ca, în ajunul sărbătorii de Sânziene, să aprindă focuri prin care sar pentru a se purifica.

Practicile legate de cunună, aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită „făclia de Sânziene”, alte caracteristici specifice Sânzienelor, îi îndreptăţesc pe etnologi şi folclorişti să considere această sărbătoare drept una a Soarelui.

Sărbătoarea Sânzienelor se manifestă printr-o mulţime de ritualuri, menite să asigure rodnicia lanurilor şi fertilitatea. În timp ce femeile măritate pot urma ritualuri pentru a avea copii, fetelor le sunt rezervate alte obiceiuri, pentru aflarea sortitului în noaptea de Sânziene.

La baza acestor ritualuri stau micile flori galbene, numite sânziene, ce cresc în poieni şi care sunt culese de fete, în muzica şi chiuiturile flăcăilor, pentru a le împleti apoi în formă de cerc pentru fete şi de cruce pentru băieţi. Aceste cununi se pun în casă, pe porţi, la ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar pe ogoare, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria, vor aduce noroc, sănătate şi belşug.

Fetele îşi aruncă aceste cununi pe un acoperiş, cele care rămân prinse prevestind măritişul apropiat, sau peste vite: dacă nimereşte una tânără, fata se va căsători cu un tânăr, iar dacă i se prinde cununa într-una bătrână, un om în vârstă îi va fi alesul.

Pentru a-şi vedea sortitul, fetele dorm în noaptea de Sânziene cu un bucheţel din aceste flori sub pernă. De asemenea, dacă le poartă în păr sau la sân, fetele, dar şi femeile măritate vor fi mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase.

Un alt obicei este alaiul Drăgaicei – cea mai frumoasă şi mai cuminte dintre fetele satului, care colindă alături de alte tinere îmbrăcate în alb. La răscruci, fetele se opresc şi fac o horă cântând. Se mai obişnuieşte şi ca fetele să fie udate de flăcăi, care umblă prin sat din zorii zilei cu flori de sânziene la pălării.

De asemenea, există o superstiţie populară specifică acestei sărbători, potrivit căreia în ziua de Sânziene oamenii nu trebuie să se îmbăieze, deoarece vor spăla forţele magice care îi înconjoară în această zi.

Pe de altă parte, tot de Sânziene, există un ritual al spălării cu rouă. Roua trebuie adunată în zori de pe plante, în locuri necălcate, pe o pânză albă, stoarsă apoi într-o oală nouă. Bătrânele care se ocupă de asta, aduc apoi roua în sat, fără a vorbi pe drum şi evitând să întâlnească pe cineva. Cu această rouă se vor spăla fetele care vor să se mărite repede, dar şi femeile măritate care vor să fie iubite de soţi şi să aibă copii frumoşi şi sănătoşi.

O superstiţie care se referă tot la dragoste, spune că îndrăgostiţii care fac împreună baie în râu sau în mare de Sânziene se vor iubi toată viaţa.

Sărbătoarea de Sânziene reprezintă un moment special pentru locuitorii din mai multe zone ale judeţului Bistriţa-Năsăud, unii dintre ei spunînd că în această zi ar putea afla chiar şi cât mai au de trăit. În ajunul sărbătorii, spre seară, copiii adună sânziene şi le pun pe la porţile caselor, câte una pentru fiecare membru al familiei. Se spune că cel a cărui sânziană va fi veştejită a doua zi va muri înaintea celorlalţi. În alte locuri, se împletesc cununi din sânziene şi se aruncă pe casă: dacă nu rămâne pe acoperiş, cel căruia îi fusese menită se poate aştepta la ce e mai rău.

În satul Sâncel, din Alba, tradiţia presupune ca, în seara dinaintea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, gospodarii să îşi împodobească porţile cu o cruce din flori de sânziene şi un trandafir. În ziua de Sânziene, sătenii adună de pe câmp flori şi fac cununi pentru fiecare membru al familiei, dar şi pentru fiecare animal din gospodărie. Cununile membrilor familiei sunt aruncate apoi de un bărbat pe acoperişul casei, acesta strigând şi numele celui căruia îi aparţine cununa. Bătrânii satului povestesc că fiecare cunună trebuie să rămână pe acoperiş, pentru a-l apăra de rău pe cel căruia îi este destinată, iar în cazul în care va cădea, respectivului membru al familiei îi va merge rău tot anul. Sătenii aruncă apoi pe acoperişurile grajdurilor cununiţele făcute pentru animalele din gospodărie, tradiţia spunând că şi acestea vor fi ocrotite de rău.

În Ardeal, se mai spune că, în ziua de Sânziene, pot fi căutate comori vechi, îngropate în pământ, deoarece, în noaptea dinainte, deasupra locului unde sunt ascunse s-ar aprinde un foc.