Săptămâna Mare (14-19 aprilie) este perioada cu cea mai mare încărcătură spirituală din an. În această săptămână se fac slujbe bisericești pentru pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ înainte de răstignire și învierea Lui. În același timp, slujbele Utreniei se săvârșesc seara, sub formă de Denie, potrivit obiceiului străvechi.
Lunea Mare
Din această zi începe Săptămâna Patimilor (Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos). Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila – este icoană a lui Hristos, pentru că, asemenea lui, şi Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul său cu treizeci de arginţi, a fost închis în groapa întunecoasă a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însuşi, împărăţeşte peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere şi, ca un iubitor de oameni, ne răscumpără prin darea hranei celei de taină, dându-Se pe El însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu pâine cerească. Tot în aceeaşi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca să convingă poporul nerecunoscător că are putere îndestulătoare şi spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea să-şi arate puterea Sa de a pedepsi faţă de om, ci faţă de ceva care are o fire neînsufleţită şi nesimţitoare.
Istoria smochinului a fost aşezată aici spre a îndemna la umilinţă, după cum istoria lui Iosif a fost aşezată spre a ne înfăţişa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găseşte în el odihnă, a doua zi, adică după viaţa aceasta de acum, îl usucă prin blestem şi-l trimite în focul veşnic.
Marţea Mare
Această zi ne pregătește pentru intrarea în cămara Mântuitorului, cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) şi parabola talantilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Când Domnul se suia la Ierusalim şi se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi şi aceste două parabole, pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească şi de celelalte virtuţi şi mai ales de milostenie, prin care se vădeşte strălucirea fecioriei. Dacă vom săvârşi o singură virtute, cea mai mare chiar, şi nu ne vom îngriji de celelalte, şi mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veşnică, ci vom fi întorşi ruşinaţi. Şi într-adevăr nu-i lucru mai ruşinos ca fecioria să fie biruită de bani.
Miercurea Mare
În această zi este pomenită femeia păcătoasă (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), cea care L-a uns pe Domnul cu mir, cu puțin timp înainte de patimile Sale mântuitoare. Atunci când Iisus a urcat în Ierusalim și Se afla în casa lui Simon leprosul, această femeie s-a apropiat de El și a turnat pe capul Său un mir de mare preț. Biserica a rânduit ca fapta ei să fie amintită astăzi, pentru că, după cum a spus însuși Mântuitorul, gestul ei plin de dragoste și pocăință trebuie vestit pretutindeni, ca mărturie pentru toți. Ce a împins-o să facă un astfel de gest? Dragostea profundă pe care a simțit-o față de Hristos, pe care L-a văzut primind cu milă pe toți, dar mai ales pentru că L-a văzut intrând în casa unui lepros. S-a gândit, probabil, că dacă pe acela L-a vindecat, poate și ea va primi tămăduire sufletească. Și într-adevăr, Hristos i-a iertat păcatele, oferindu-i vindecare și pace.
Joia Mare
În această zi sfântă mai sunt prăznuite patru evenimente de o deosebită însemnătate: spălarea picioarelor ucenicilor, Cina cea de Taină, rugăciunea din Grădina Ghetsimani și vânzarea, urmată de prinderea Domnului. Înainte de a începe Cina, Hristos S-a ridicat de la masă, Și-a lăsat deoparte hainele și, în mod smerit, El Însuși a spălat picioarele tuturor ucenicilor. Prin acest gest, a vrut să-l miște pe Iuda spre rușine și pocăință, iar celorlalți să le ofere o lecție despre smerenie și slujire. „Cel care vrea să fie cel dintâi, să fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), le-a spus, dându-Se El Însuși pildă vie.
Spre sfârșitul Cinei, Hristos a vorbit deschis despre trădarea care urma să se întâmple. Apoi, luând pâinea, a rostit: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu.” Și, luând paharul, a spus: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
După Cina cea de Taină, Hristos Se arată întru totul om și le spune ucenicilor Săi: „Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei 26, 38). Se retrage apoi în Grădina Ghetsimani și Se roagă cu lacrimi și sudoare de sânge (Luca 22, 44), într-o adâncă tulburare sufletească. Iuda, cunoscând locul, vine însoțit de soldați ca să-L prindă. Domnul este arestat și dus rând pe rând la Ana, la Caiafa, apoi la Pilat. În aceste ceasuri de încercare, Petru se leapădă de trei ori, tăgăduind că-L cunoaște pe Hristos. Pentru a ne reaminti de toate acestea, în seara acestei zile Sfânta Cruce este așezată în mijlocul bisericii, ca semn al începutului jertfei.
Vinerea Mare
Această zi este închinată Sfintelor, mântuitoarelor și înfricoșătoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le-a primit de bunăvoie pentru mântuirea noastră. Tot astăzi este pomenită și mărturisirea tâlharului recunoscător, cel care a primit făgăduința Raiului chiar pe Cruce. Biserica numește Patimile Domnului „sfinte” – pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților; „mântuitoare” – pentru că prin ele a fost răscumpărat neamul omenesc; și „înfricoșătoare” – pentru că nimic nu este mai cutremurător decât suferința pe care Făcătorul a primit-o din partea făpturii Sale.
În această zi nu se săvârșește Sfânta Liturghie, pentru că însuși Mielul lui Dumnezeu este jertfit. Este o zi de post aspru, de tăcere și rugăciune. Se citesc Ceasurile Împărătești, care ne pun înainte taina smereniei lui Hristos, Crucea dătătoare de viață și credința tâlharului. Seara, în cadrul Deniei Prohodului Domnului, biserica este înconjurată de trei ori cu Sfântul Epitaf, în amintirea celor trei zile petrecute de Hristos în mormânt. Este ultima treaptă a plângerii, dar și începutul unei speranțe ce nu va mai muri.
Sâmbăta Mare
În această zi sfântă, Biserica prăznuiește îngroparea trupească a Domnului și pogorârea Sa în iad. Prin această coborâre, Hristos a adus vestea vieții veșnice celor ținuți în umbra morții și a chemat neamul omenesc din stricăciune la nădejdea Învierii.
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Său dumnezeiesc a pătruns în adâncurile iadului. Și-a dat sângele ca preț de răscumpărare, iar sufletul L-a încredințat Tatălui. Deși moartea a separat sufletul de trup, trupul Său nu a cunoscut putrezirea, pentru că a fost unit cu Dumnezeirea. După-amiaza, se săvârșește Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia, prevestind deja zorii Învierii, potrivit Creștin Ortodox.