Se autodesfiinţează Europa?

Repetate la infinit, pînă şi cele mai alarmante scenarii şi ipoteze – de la cele ecologice şi sociale, sfîrşind cu cele politice – nu mai mobilizează în măsura scontată spiritele şi energiile, ci nasc mai degrabă un sentiment de saţietate şi indiferenţă.

Mai puţină vîlvă decît cartea lui Thilo Sarrazin ”Germania se autodesfiinţează” a făcut în cîmpul publicisticii vestea, reiterată în ultima vreme, că şi Europa se autodesfiinţează.

Motivele pentru care cititorilor li se pare încă îndepărtată şi puţin probabilă adeverirea acestei proorociri, sunt diverse, scrie Deutsche Welle.

Criza bancară din 2008 şi apoi criza datoriilor, cea a monedei Euro, fac mai stringentă grija zilei de mîine pentru mai toţi locuitorii continentului, decît ameninţătoare, ideea unei prăbuşiri a Europei. Cît despre soluţia, mecanic invocată de politicieni, că spre a ieşi din impas este nevoie de mai multă „Europă”, ea trece aproape neobservată.

Alte articole

Moneda din Grecia pe care toți colecționarii o caută. Cei care o au acasă se pot îmbogăți

Topul celor mai puternice armate din Europa. Pe ce loc se află România

Dar nu cumva de mai multă democraţie are nevoie Europa spre a se salva pe sine?

Teoretic, răspunsul nu poate fi decît afirmativ. Concret însă, Europa a intrat deja în faza postdemocraţiei, exemplul cel mai flagrant în contextul crizei oferindu-l ungerea, tocmai la Atena şi Roma, considerate leagăne istorice ale democraţiei, a unor lideri tehnocraţi în fruntea guvernelor, fără ca poporul să mai fie consultat.

Această măsură de salvare nu ar fi fost impusă dacă Papandreou şi Berlusconi, de pildă, nu ar fi compromis ei înşişi, prin corupţie şi clientelism, idealul şi praxisul democraţiei, ducînd ţările la sapă de lemn, dar oferind unui strat foarte subţire de privilegiaţi garanţiile unui belşug nemeritat.

Europa este periclitată în existenţa ei nu doar de criza monedei comune, ci şi de deficitul de democraţie, în sensul etimologic al noţiunii (puterea, suveranitatea poporului) ca şi de renunţarea la valori comune în schimbul supralicitării unor interese, egoisme şi vanităţi naţionale. Cazul Ungariei sau cel al Belgiei – sunt grăitoare în acest sens. Mai rău încă, tot criza şi dura cură de austeritate menită să însănătoşească membrele pacientului european, au resuscitat clişee, stereotipii, idiosincrazii şi resentimente ce păreau demult uitate sau eradicate. Forţa lor de a eroda legăturile comune este mai puternică uneori decît se tem pesimiştii. Un ultim exemplu: ideea de a trimite în Grecia un comisar al Uniunii spre a veghea la stricta respectare a disciplinei bugetare a fost percepută ca atac la suveranitatea ţării şi a înrăutăţit şi mai mult relaţiile Atenei cu Germania, de unde pornise iniţiativa şi fireşte, cu Bruxelles-ul.

La aceste tendinţe centrifuge din interiorul comunităţii se adaugă presiunile venite din exterior, reacţia pieţelor financiare, a burselor, verdictele agenţiilor de rating, laolaltă alimentînd impresia că ţările cele mai afectate de criză ar fi victimele unui complot. Mult mai aproape de adevăr este însă o altă ipoteză. Deşi criza monedei comune euro se datorează şi unor erori politice, primatul pieţelor financiare, al băncilor asupra politicii, flagrant la ora actuală, este unul din principalele simptome ale postdemocraţiei. Aşa încît riscul ca tehnocraţia să îngroape democraţia este unul real.