SEMNIFICAŢIA LUMÂNĂRILOR. De ce se ţine lumânarea atunci când omul ÎŞI DĂ DUHUL FOTO

Lumânarea este o jertfa adusă lui Dumnezeu şi de aceea ea trebuie să fie din ceară curată, scrie ortodoxia.md. Lumânarea de ceară curată este mai luminoasă şi mai igienică pentru că nu produce fum. După împrejurările în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificaţii. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinţei în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Hristos.

Citeşte şi Apariţie MISTERIOASĂ pe un TRUNCHI de COPAC înainte de CRĂCIUN: Este o adevărată minune FOTO

Lumânările sunt nelipsite de la marile slujbe-evenimente din viaţa omului: botez, cununie, moarte.

La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină şi prin botez se face fiu al luminii lui Hristos.

Alte articole

Mirela Vaida: „Dumnezeu m-a ajutat în cele mai grele momente. Am zis „dă-mi și mie un băiat bun să mă ducă și pe mine în Cișmigiu cu barca!”

Radu Mazăre trăieşte o nouă viaţă după ce a plecat definitiv din România. Cu ce se ocupă acum fostul primar al Constanţei, căruia tocmai i s-a născut fiul cel mic

La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le ţin naşii în spatele mirilor ce se logodesc şi se cunună, ca ele să lumineze calea vieţii şi ca încredinţare că îşi vor ţine legământul de a fi uniţi toată viaţa.

La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna mortului, când acesta îşi dă duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci. Lumânările se aprind şi atunci când credinciosul se împărtăşeşte la Altar; el ţine o lumânare în mână şi după ce a primit Sfânta împărtăşanie, o pune în sfeşnic. Prin aceasta credinciosul mărturiseşte că este fiu al luminii lui Hristos.

Lumânarea şi lumina în general

În cultul Vechiului Testament lumina este un prinos adus Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tămâie şi aprinde în fiecare seară candelele în faţa chivotului Legii Sfinte: „Când va aprinde Aaron seara, candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam” (Levitic 30:8).

Citeşte şi Cum arăta, de fapt, Iisus Hristos. Descoperirea UIMITOARE a arheologilor, care schimbă totul

Însuşi Dumnezeu porunceşte să ardă lumina pe altarul său: «Şi a grăit Domnul cu Moise si a zis: „Porunceşte fiilor lui Israel să-ti aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit”» (Levitic 24:1-2).

În vremea persecuţiilor, spre a fi apăraţi, creştinii se strângeau la rugăciuni şi slujbe în catacombe, pe care le luminau cu lumânări. După ce s-a dat libertate Bisericii, începând din secolul 4, lumânările au contiunat a fi folosite, dar, de la rolul lor anterior de strictă necesitate, ele încep să aibă acum şi un caracter simbolic, fiind folosite atât la Sfânta Euharistie, cât şi la slujbele funebre, la sărbătorile sfinţilor, la cinstirea relicvelor sfinte ş.a.m.d.

Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânării şi untdelemnului din candelă. Ele sunt aprinse de credincioşi şi preot, ca parte constitutivă a cultului şi ca expresie a unei necesităţi religioase subiective. Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu. Ea este un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu, este „punctul de trecere dintre cele două lumi: divină şi umană” (Berdiaev).

Citeşte şi Un manuscris antic egiptean a fost descifrat. Conţine o referire stranie la „Cristos cel viu”

Lumina lumânărilor ca şi mireasma tămâiei este o expresia credinţei în viaţa viitoare şi a legăturii cu cei morţi. Această credinţă o ilustrează poetul nostru George Coşbuc în poemul „Moartea lui Fulger”. Eroului mort i se pune în mâinile strânse pe piept o lumânare aprinsă, fiindcă, după datină, lumina ei îi va fi călăuză în întunericul din împărăţia lumii de dincolo.

Lumina este un simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalm35:2). Lumina este un atribut al divinităţii şi totodată o condiţie a vieţii.

Mântuitorul este vestit de prooroci ca o lumină ce va risipi întunericul răului şi al necredinţei: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi”(Isaia 9:1); „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit” (Isaia 60:1). Mântuitorul însuşi se numeşte pe Sine lumină: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12:46).

Lumânările sunt aşezate în sfeşnice. Acestea au unul sau mai multe braţe, fiecare cu simbolismul lor. Sfeşnicul cu un braţ ce poartă o lumină mare (primikirion) simbolizează unitatea Sfintei Treimi. Sfeşnicul cu două braţe (dikirion) semnifică prin cele două lumânări, cele două naturi ale lui Hristos (om adevărat şi Dumnezeu adevărat).

Sfeşnicul cu trei lumânări (trikirion) este simbolul Sfintei Treimi. Sfeşnicele cu şapte lumânări închipuie cele şapte daruri ale Duhului Sfânt. Sfeşnicul cu douăsprezece lumânări închipuie ceata celor doisprezece Sfinţi Apostoli. Piciorul sfeşnicului este şi el un simbol. Unele au forma unei coloane, simbolizând stâlpul de foc care i-a condus pe evrei atunci când au fugit din Egipt. Altele au forma rugului celui nears în foc, în care Dumnezeu s-a arătat lui Moise.

Sfântul Simeon al Tesalonicului arată semnificaţia luminilor din Sfânta Biserică comparându-le cu stelele, iar despre policandrul cel mare din mijlocul Bisericii, în formă de cerc cu lumini, spune că închipuie „tăria cerului şi planetele”. în timpul sfintelor slujbe şi la Sfânta Liturghie se aprind sfeştnice.

Citeşte şi Baba Vanga, PROFEŢII despre venirea lui Iisus Hristos pe Pamant

La Proscomidiar se aprind Sfeşnice cu o lumânare. Pe Sfânta Masă se aşază două sau trei sfeşnice cu una sau mai multe lumânări. In dreptul icoanelor împărăteşti, pe soleie, stau sfeşnicele mari împărăteşti în care ard una sau mai multe lumânări, în timpul Liturghiei.

De ce mergem cu lumânarea aprinsă când ne împărtăşim

„Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea…” (Psalm26). Lumânarea aprinsa exprimă credinţa neabătută în Hristos a creştinului care se împărtăşeşte. Cât este de adevărată flacăra care arde real! înainte era rece acum arde, este ceva ce nu exista înainte şi acum s-a înfiinţat. Flacăra lumânării reprezintă chipul inimii noastre care se aprinde, iarăşi şi iarăşi, prin Sfânta împărtăşanie.

Trebuie să înţelegem că este nevoie să ţinem lumânarea, vie, ca jertfă a unui angajament, acela că îl vom urma pe Hristos, întocmai cum L-a urmat El pe Tatăl. Când aprindem lumânarea exprimăm faptul că ne ducem să ne întâlnim cu ceva real, ceva ce n-a mai fost până în clipa de faţă şi acum vrem să fie. Vrem ca inima noastră să fie o ardere luminoasă.

Dacă ne împărtăşim mergem cu lumânarea aprinsă, pentru a arăta că inimile noastre trebuie să fie ca focul. Când punem mâna pe lumânarea aprinsă ne arde. Aşa se întâmplă şi cu inima noastră: în ea lucrează tainic Hristos cu duhul dragostei lui.

Rostul lumânării este să ardă… rostul omului este să se roage…

Toată lumea ştie cum arată o lumânare. E subţire, firavă, înăltuţă cu trupul de ceară. Rostul lumânării este să ardă şi să lumineze. De aceea cel mai important lucru pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă. Sufletul omului este asemănător unei lumânări. Lumina lui este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca o lumânare aprinsă.

O lumânare stinsă este o lumânare moartă. Ea nu arde pentru că trebuie să ardă, nu arde din obligaţie, ci pentru că altfel nu are viaţă. Un suflet care nu se roagă este ca o lumânare stinsă. Este un suflet fără viaţă. Ca să trăiască trebuie să ardă, precum lumânarea. Sufletul nu poate să fie viu decât rugându-se. La acest lucru se referă versetul biblic: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1). El nu se roagă pentru că aşa trebuie, nu socoteşte rugăciunea ca pe o corvoadă, ca pe o datorie apăsătoare. El se roagă pentru că altfel mi poate trăi.

Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenţia. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micşorează mai mult pe sine. Nu se înalţă ci se face tot mai mică. La fel, cel care se roagă o face în taină şi în smerenie. Cu cât faptele lui sunt mai de cinste cu atât se smereşte mai mult. Cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai mic şi mai neînsemnat.

O lumânare aprinsă răspândeşte căldură şi lumină în jurul ei. Ea nu arde pentru sine, ci întotdeauna şi pentru ceilalţi. Din flacăra ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină. La fel se întâmplă şi cu cel care se roagă, şi care se roagă şi pentru cei apropiaţi, nu doar pentru sine.

Sfinţii Părinţi se rugau pentru toţi oamenii, pentru mântuirea întregii lumi. Lumina sufletului celui care se roagă îndeamnă tainic şi alte suflete la rugăciune. Când mai multe suflete se aprind laolaltă, în acel loc lumina nu se risipeşte, ci se înmulţeşte. întotdeauna o lumânare moare arzând după ce şi-a topit tot trupul şi şi-a înălţat flacăra la cer. Asemenea şi pe oameni, sfârşitul vieţii ar trebui să-i găsească în rugăciune.

Cea mai frumoasa moarte este moartea unei lumânări. Ea moare după ce a topit In sine tot ce a fost pământesc şi a devenit in Întregime lumină. Ce minunat ar fi să Învăţăm să murim ca o lumânare.

Lumânarea ne însoţeşte pretutindeni, fiind aproape de noi în cele mai importante clipe din viaţă: la Botez, de ziua noastră, când ne împărtăşim, la Sfintele Paşti, la nuntă, la înmormântare, lumânarea este nelipsită. Parcă ar vrea să ne spună: „Nu uitaţi de rugăciune!”