Soarta foştilor preşedinţi de partid. Ce s-a întâmplat cu ei după ce au fost înlocuiţi

Să fii preşedinte de partid e meserie destul de riscantă în România. Nu doar pentru că rişti să fii înlocuit, de altfel un lucru normal într-un partid ce se pretinde democratic, ci pentru că rişti ca succesorul să se asigure că nu mai reprezinţi un pericol, folosindu-se de neelegantul procedeu al excluderii. Fiecare partid major din România postdecembristă are pe conştiinţă un preşedinte pe care, după ce nu a mai condus partidul, a fost exclus sau marginalizat deliberat.

Pe de altă parte, şi partidele pot invoca în mod justificat faptul că cei care le-au condus au avut dificultăţi în a se obişnui cu gândul că nu mai sunt atotputernici, provocând singuri represaliile la care au fost supuşi sau plecând cu gândul că numele lor va fi suficient ca noile lor partide să se impună.

În topul partidelor ce şi-au exclus foştii preşedinţi conduce PNL, cu trei asemenea cazuri. În 1992, liberalii conduşi de Radu Câmpeanu au avut parte de un eşec usturător în alegeri nereuşind măcar să intre în Parlament.

La scurtă vreme, Câmpeanu a fost înlocuit de către Mircea Ionescu-Quintus şi apoi exclus din partid. În 1994, a înfiinţat PNL-Câmpeanu, partid ce a revenit la matcă de-abia în 2003, când Radu Câmpeanu a primit titlul onorific de preşedinte fondator al PNL. Ajuns la 90 de ani, mai sunt liberali care au câte ceva să-i impute. Printre ei chiar actualul preşedinte Crin Antonescu pe care l-au scos din sărite remarcile seniorului referitoare la faptul că românii nu ar tropăi de nerăbdare să-l voteze la prezidenţiale.

Alte articole

Efectul plafonărilor impuse PSD după un an de guvernare: Guvernul Ciolacu a adus inflația de la peste 10% la mai puțin de 5%

Doliu în politică. A murit Teodor Marius Spânu, fost parlamentar în partidul lui Traian Băsescu

„Rău nu-mi face, poate să-mi producă dezgust. E dreptul domniei sale, dar am de spus un lucru – Radu Câmpeanu, în 1992, era să scoată din istorie acest partid (…) Singura mea părere de rău e că nu sunt un om suficient de dur să-i dau pe aceşti oameni pe uşă afară”, a fost replica lui Antonescu, într-o declaraţie din iunie 2012.

Călin Popescu-Tăriceanu, cât a fost preşedinte al PNL, a reuşit să-i dea afară din partid pe cei doi predecesori ai săi, Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan, din cauza simpatiilor acestora faţă de preşedintele Traian Băsescu. Primul reuşise performanţa aproape neverosimilă, dacă e să analizăm prestaţia liberalilor din anii ’90, să reunifice toate micile formaţiuni liberale, iar al doilea să conducă partidul la guvernare în cadrul Alianţei D.A. Deşi foşti preşedinţi de partid, excluderea lor a fost făcută în urma unor şedinţe ale filialelor de sector în care erau membri. Conducerea centrală doar a luat act de excludere şi a scos de pe pereţii sălii de conferinţe din sediul central portretele celor doi din galeria oamenilor politici care au condus PNL de-a lungul istoriei sale începute în secolul XIX.

Nici cu Tăriceanu soarta nu a fost prea îngăduitoare. Deşi a fost singurul premier liberal de după 1989 şi a obţinut cu PNL, în 2008, cel mai bun scor pe care l-a avut PNL în istoria postdecembristă, intrarea în opoziţie nu i-a fost iertată astfel că a fost înlocuit de către Crin Antonescu în 2009. Apropierea sa de către grupul disidenţilor din jurul lui Andrei Chiliman a fost sancţionată public de preşedintele în funcţie.

„Nu am nicio problemă personală cu domnul Tăriceanu cum nu am o problemă personală cu domnul Chiliman. (…) Bineînţeles, un trădător mă indignează şi mă dezgustă, dar nu este o chestiune personală, este o chestiune politică. Cu domnul Tăriceanu, nici atât. Nu cred că domnul Tăriceanu a procedat inspirat devenind un fel de secundant al domnului Chiliman, dar aceasta este problema domniei sale”, spunea Antonescu la începutul anului, la scurtă vreme după ce declarase că nu-l va propune ministru pe Tăriceanu pentru că… nu vrea.

Soarta foştilor preşedinţi social-democraţi

Nici foştii preşedinţi ai social-democraţilor nu au avut viaţă uşoară, poate cu excepţia lui Oliviu Gherman, care a condus PDSR şi Senatul în 1992-1996, dar aţipind suficient de des în timpul şedinţelor încât să nu apuce să irite pe nimeni.

Socotit azi un lider spiritual al social-democraţiei româneşti, Ion Iliescu a avut şi el de pătimit din partea foştilor colegi de partid. Încă de pe vremea când era preşedinte al României la al treilea mandat, conducerea PSD a adoptat o rezoluţie prin care era invitat practic să preia frâiele PSD după expirarea mandatului. Numai că între timp, partidul a intrat în opoziţie, iar Iliescu s-a trezit că Mircea Geoană, pe care doar cu o lună în urmă îl făcuse „prostănac”, i-a suflat de sub nas şefia PSD în aprilie 2005, cu largul concurs al unor lideri marcanţi ai partidului. Ion Iliescu nu a uitat nici până azi ce a păţit, ca dovadă că a amintit incidentul şi la recentul Congres al PSD, din aprilie. Între timp, a ajuns la un modus vivendi cu noua conducere primind şi titlul de preşedinte de onoare. Însă vocile critice la adresa sa s-au mai auzit o vreme, ultimul atac venind din partea lui Vasile Dâncu, în noiembrie 2011, când acesta spunea că Ponta trebuia să înlăture „vechii idoli” ai partidului, trimitere evidentă la Ion Iliescu. Totuşi, Ponta a ales să se folosească de experienţa acestuia şi de autoritatea pe care o are în rândul membrilor mai bătrâni ai PSD.

Înainte de deveni „mucenicul” PSD, martirizat de Cezarul nemilos de la Cotroceni, şi Adrian Năstase a fost supus la canon aspru de propriul partid. Preşedinte până în 2004, a ales să nu candideze împotriva lui Ion Iliescu, dar s-a trezit că este numărul 2 după Mircea Geoană, ca preşedinte executiv. Pe măsură ce scandalul dosarelor lui Năstase lua amploare, Geoană a forţat îndepărtarea sa din funcţiile deţinute în partid, dar şi din fruntea Camerei Deputaţilor în martie 2006, într-o şedinţă în care fostului premier i s-a retras sprijinul politic, forţându-l să demisioneze, act pe care Geoană îl considera „un act de demnitate şi de curaj”. Cuprins de frenezia execuţiei, senatorul Antonie Iorgovan declara atunci că Adrian Năstase este liderul unei „găşti” în care criteriile de apartenenţă erau „homosexualitatea, masoneria şi infracţionalitatea”. Cum Iorgovan sărise calul, s-a ales cu o excludere mai mult de formă, însă mormăielile la adresa lui Năstase au continuat în partid astfel încât acesta declara exasperat, în noiembrie 2006, că „dacă Mircea Geoană şi conducerea actuală consideră că trebuie să fiu exclus din partid din diverse raţiuni – nu au loc de mine, nu creşte partidul în sondaje datorită mie – să o spună clar şi să îşi asume acest lucru”. Revanşa lui Năstase a venit în 2010 când preşedinţia PSD a fost câştigată de către cel pe care l-a introdus în politică, Victor Ponta.

Geoană s-a trezit subit în postura de disident în partid. Relaţiile cu noua conducere au devenit din ce în ce mai înveninate, mai ales că Mircea Geoană a afirmat că nu exclude o nouă candidatură la alegerile prezidenţiale, în vreme ce candidatul oficial al USL pentru 2014 era Crin Antonescu. Declaraţia a provocat suspiciuni ale liberalilor faţă de PSD. În faţa unei asemenea atitudini, conducerea PSD i-a cerut lui Geoană să se retragă de la preşedinţia Senatului şi să-i facă loc lui Titus Corlăţean. Geoană a avertizat că postul va reveni puterii, dar nu a fost ascultat, mai ales că incitase şi mai mult spiritele în partid cerând un Congres extraordinar şi intrând într-un nou duel verbal cu Ion Iliescu. În pofida opoziţiei timide a câtorva filiale şi celei ceva mai curajoase a lui Marian Vanghelie, Geoană a fost exclus din partid în noiembrie 2011. La scurtă vreme, el a anunţat înfiinţarea unui ONG, cu potenţial de a se transforma în partid, „Casa Noastră”. Proiectul s-a dovedit un eşec, activitatea asociaţiei fiind aproape nulă. Până la urmă, Mircea Geoană a fost reprimit, fără prea mare tam-tam în PSD şi a candidat la alegerile din decembrie 2012 pentru un nou mandat de senator. Numele său a fost pomenit la scurtă vreme în legătură cu suspiciunile de trădare din interiorul USL din perioada în care preşedintele Băsescu trebuia să desemneze noul prim-ministru.

PDL a bifat până acum două divorţuri de foştii săi lideri

Fondatorul acestui partid, Petre Roman, a pierdut şefia PD în 2001 în faţa lui Traian Băsescu şi până în 2004 a fost o figură oarecum marginalizată în partid. În februarie 2004, a plecat din partidul pe care îl fondase pentru a înfiinţa Forţa Democrată, formaţiune al cărui apogeu politic a fost alegerea unui reprezentant al său ca primar în Mangalia.

 După fuziunea PD cu PLD şi transformarea în PDL, Roman a încercat să preia pentru partidul său numele de PD, invocând faptul că PDL şi-a trădat menirea iniţială, de partid social-democrat, dar demersul său a fost un eşec în instanţă. Nici Roman nu a fost prea consecvent din punct de vedere ideologic, aşa că la scurtă vreme a acceptat un post de consilier al premierului Tăriceanu şi un loc pe listele PNL la alegerile din 2008. Nu a fost ales, dar a avut mai mult noroc în 2012 când a redevenit senator… liberal.

Despărţirea dintre PDL şi Traian Băsescu a fost cumva atipică întrucât ultimul nu a mai aşteptat să treacă prin perioada de cazne la care sunt supuşi de obicei foştii lideri de partid.

După alegerile locale din 2012, cei mai fideli partizani ai săi din partid au fost înlăturaţi de la conducere, iar preşedinţia a fost câştigată de către Vasile Blaga, unul dintre puţinii democrat-liberali care mai îndrăznea să-l contrazică pe şeful statului chiar şi în perioada de glorie a PDL. Un nou eşec s-a înregistrat la începutul anului când Elena Udrea nu a reuşit să-l înlăture pe Blaga. Cum boala lungă e moarte sigură, preşedintele nici nu a mai aşteptat să-şi termine mandatul la Cotroceni ca să se despartă oficial de democrat-liberali. Chiar în seara în care Elena Udrea a pierdut la Convenţia Naţională, Băsescu le transmitea pedeliştilor pe Facebook un mesaj neechivoc. „Modul în care n-au înţeles să fie democraţi mă face să spun definitiv şi pentru totdeauna ‘Adio PD!’. Azi ne-am despărţit (…) PDL a putut fi ţinut pe o direcţie democratică câtă vreme a ştiut de un lider autoritar. Imediat ce au simţit că pot fi singuri, aripa fesenistă a răbufnit. Convenţia este proba că 50% din partid este ancorat în  năravurile FSN. Adio PD! Adio PDL!”, a spus preşedintele uitând că a fost de două ori ministru în guvernele FSN.

În PDL a rămas predecesorul lui Emil Boc. Criticat pentru eşecurile guvernării, nivelul contestărilor nu a depăşit până acum o anumită limită. Prestigiul i-a fost într-o oarecare măsură de realegerea ca primar de Cluj şi nu i-a fost reproşat nici suportul pe care i l-a arătat Elenei Udrea la ultima Convenţie. Rămâne de văzut cât va dura.

Soarta liderilor ţărănişti

Cât despre PNŢCD, ce li s-a rezervat preşedinţilor acestui partid e foarte greu de explicat întrucât nu se ştie exact câte PNŢCD-uri au existat şi care este adevăratul preşedinte al acestuia, din cauza schismelor repetate din interior.

Ion Diaconescu a intrat în mormânt văzând că partidul pe care el, Corneliu Coposu şi alţi supravieţuitori ai închisorilor comuniste l-au resuscitat, este distrus de ţărăniştii de generaţie mai tânără. După el, Victor Ciorbea a fost înlăturat cu scandal după un eşec usturător la localele din 2004 şi înlocuit cu singurul ţărănist care mai făcea performanţă în politică, primarul reales al Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu. Întâmpinat ca un Mesia de ţărăniştii din Bucureşti, Ciuhandu s-a retras din nou la Timişoara, exasperat de certurile neîncetate din partid.

Preşedinte a devenit Marian Miluţ, practic nou venit în partid, în timp ce aripa dizidentă l-a ales pe Radu Sârbu. După trei ani, Miluţ a plecat şi el, ţărăniştii reuşind practic să-l vindece definitiv de morbul politicii. „Toate aceste eforturi ar fi dat rezultate şi mai bune, daca nu aş fi întâlnit o opoziţie acerbă, dar stupidă, din partea unor persoane depăşite din punct de vedere politic de realitate, precum şi a unora care, până de curând, pretindeau că sunt alături de mine. Invidia, răutatea şi pe alocuri chiar incompetenţa au fost, sunt şi din păcate rămân duşmanii reveniriii PNŢCD în centrul politicii româneşti”, afirma Miluţ în mesajul de adio.

A urmat o perioadă în care ţărăniştii s-au pregătit frenetic de reunificare şi de renaşterea din cenuşă a partidului, Drept consecinţă, au rezultat două partide cu acelaşi nume de PNŢCD, cu doi preşedinţi, Aurelian Pavelescu şi Victor Ciorbea, având în comun un viitor la fel de mic şi de sumbru. Ulterior, Ciorbea s-a înscris în PNL şi a ajuns senator din decembrie 2012, aşa că opoziţia la Pavelescu este condusă acum de către veteranul Vasile Lupu.

Un singur om a reuşit să-l facă pe Vadim să ia o pauză la conducerea PRM

Puţini mai ştiu că există şi un fost preşedinte al PRM, singurul om care a reuşit să-l facă pe Corneliu Vadim Tudor să mai ia o pauză politică.

Este vorba de Corneliu Ciontu. După eşecul de la alegerile din 2008, în PRM s-a constituit un grup în jurul lui Mihai Lupoi şi Dorel Onaca ce voiau rebranduirea partidului prin renunţarea la naţionalismul primitiv şi afilierea la o familie politică europeană respectabilă, cea a PPE. Până la urmă, Vadim a făcut un pas în spate şi l-a lăsat ca succesor al său pe Corneliu Ciontu în fruntea partidului redenumit Partidul Popular România Mare.

Cum inactivitatea nu i-a priit, iar Ciontu şi-a luat prea în serios rolul de preşedinte, C.V. Tudor s-a decis să se reîntoarcă în fruntea partidului pe care l-a condus cu o mână de fier de la înfiinţare. La puciul îndreptat împotriva lui Ciontu nici măcar nu era în ţară, dar „amazoanele” PRM Lia Olguţa Vasilescu şi Daniel Buruiană s-au îngrijit de ocuparea sediului şi de demiterea lui Ciontu astfel încât când s-a întors din Muntenegru, Vadim a fost aclamat ca lider necontestat.

Ciontu a plecat din partid şi odată cu el cam jumătate din parlamentarii PRM pentru a înfiinţa un efemer Partid Popular. Confruntaţi cu lipsa de perspectivă politică, parlamentarii PP s-au împrăştiat care încotro, după cum au găsit partide dispuse să-i primească.