Sofia Vicoveanca își amintește exact momentul revederii cu tatăl său, eliberat din lagăr. Avea doar 9 anișori și se întorsese de la școală. Nici măcar nu mai pștia dacă părintele ei mai trăiește. Nu mai avusese nicio infomație de la el de când fusese luat de ruși.
Când s-a întors de la școală, a găsit în casă un militar. Nu s-a gândit nicio clipă că bărbatul în uniformă ea chiar tatăl ei.
„Tatăl meu a fost dus în lagăr. A fost dus să muncească într-o mină de cărbune, la Baku. Nici nu mai știam dacă mai trăiește, eram o copilă pe atunci. După o zi de muncă, stăteam pe prispă și ascultam cum se puneau la povești mama și celelalte femei, dar eu mă prefăceam că dorm, în brațele mamei. Și așa am auzit de toate. Aveam pământ și animale, am trăit ca lumea acolo. Noi am rămas fără nimic, tata a plecat, mama și noi ne-am refugiat la Vicovul de Sus.
Acolo am ajuns la o mătușă doar cu ce a putut să își pună mama în traistă – câteva schimburi pentru mine și ceva de-ale gurii […] Eram școlăriță când a venit tatăl meu. Nu neapărat că nu l-am recunoscut, dar nu mai știam dacă mai trăiește. Am venit de la școală și am găsit un militar în casă, iar când am intrat, el a zis: „Hai la tata!. În acel moment, eu m-am uitat la mama, am căutat ochii mamei. Și mama a spus: „Da. E tata. Du-te că e tata! A venit tata! Așa a fost întâlnirea cu tatăl meu când a venit din prizonierat. Deci, el m-a găsit școlăriță. Nu știu, dar cred că aveam vreo doi ani și jumătate, nu-mi amintesc exact când ne-am refugiat. Nu știu când a plecat tata, nu am amintiri din perioada în care ne-am refugiat„, a povestit Sofia Vicoveanca într-un interviu pentru revista Viva.
În copilărie, Sofia Vicoveanca a cunoscut lipsurile majore. Făcea parte dintr-o familie înstărită și nu i-a lipsit nimic cât a stat în Ucraina, dar situația s-a schimbat rdical când s-au refugiat în România.
„Nu mâncasem carne de nu mai știam când, parcă de niciodată. Așa aveam sentimentul. Aveam găini, aveam ouă… Pâine nu aveam, dar aveam mămăligă. Și ciorbe cu fel de fel de legume, găsite prin lume. Cineva mi-a dăruit o găinuță neagră, cu picioarele scurte ca de rățușcă. Îi spuneam Negruța. Mama îmi dădea mâncare într-un castron, într-un blid așa. Pe o parte mâncam eu, pe cealaltă parte mânca Negruța. Când strigam Negruța, ea venea „lipa-lipa. Vara, când era căldură mare, o înfășam și îi lăsam doar ochișorii pe afară. O înveleam și o legănam. Îmi făcuse un vecin un legănuț și râdeau mătușile de mine că, în căldura aceea, Negruța nu se mișca. Ne aveam una pe alta. Când o strigam, ea apărea imediat. E ceva ce nu se poate povesti.
Și vine mama într-o zi și spune: „Hai, că am făcut mâncare bună, ceva bun!. Repet, nu mai mâncasem carne de nici nu mai țineam minte. Și-mi spune: „Avem cărniță. Eu, în momentul acela, ies afară și văd penele Negruței pe gunoi. Eu nu am luat o lingură de ciorbă. Am plâns-o, am bocit-o pe Negruța. Nu am să uit cât oi trăi! Iar mama mi-a spus: „Dacă știam că așa îți e de dragă Negruța, nu o tăiam! Dar era bătrână, trebuia să o tai. Nu m-a convins. Nu am mâncat o gură din mâncarea făcută de mama. A fost cumplit. Cam așa sunt amintirile mele.
Tata era în lagăr la ruși. Primeam ajutoare din America, niște pachete în care erau conserve, ulei și ciocolată. Pe zi, mama îmi dădea ciocolată, o bucățică așa cam cât o unghie. Și plimbam ore în șir limba pe bucățica aia de ciocolată„, a mai povestit îndrăgita artistă bucovineancă.